— Radu… — a spus Sofia, ezitând — pot să te îmbrățișez?
Întrebarea l-a luat prin surprindere. A dat din cap. Fata l-a strâns tare, fără grabă. Apoi și Irina.
— Mulțumim. Pentru tot.
Radu a plecat mai departe cu inima grea, dar ciudat de caldă. A ajuns acasă târziu. Ana dormea, cu ghiozdanul lângă pat. A sărutat-o pe frunte și a rămas acolo mult timp, privind-o.
A doua zi a trecut ca prin ceață. A treia zi, sala de judecată era rece și plină. Fosta soție stătea dreaptă, cu avocatul lângă ea. Radu își frământa mâinile. Avea un dosar subțire. Ea avea unul gros.
Judecătorul a intrat.
Când și-a ridicat privirea, Radu a simțit că i se taie respirația.
Era tatăl fetelor.
Judecătorul Mihai Dumitrescu.
Privirile li s-au întâlnit pentru o fracțiune de secundă. Nicio reacție. Doar o clipire lentă.
Procesul a început. Avocați. Argumente. Bani. Stabilitate. Program încărcat.
— Domnule Ionescu — a spus judecătorul — de ce credeți că meritați custodia?
Radu s-a ridicat. Vocea îi tremura.
— Pentru că sunt acolo. Pentru că o duc la școală. Pentru că îi citesc seara chiar dacă ajung rupt de oboseală. Pentru că atunci când plouă și îi e frică, sunt lângă ea. Nu sunt bogat. Dar sunt tată.
Judecătorul a tăcut mult timp.
Apoi a spus:
— Am două fiice. Am crezut că dacă le ofer totul, e suficient. Într-o noapte, doi oameni diferiți mi-au arătat cât de greșit am fost.
A bătut cu ciocănelul.
— Custodia rămâne tatălui.
Radu a simțit că i se înmoaie picioarele.
În sală, Sofia și Irina stăteau în ultima bancă.
Judecătorul s-a uitat la ele. Apoi la Radu.
— Uneori, legea vede ce banii nu pot cumpăra.
Ana a alergat în brațele lui.
Iar în seara aceea, patru oameni au mâncat împreună la o masă mică.
Fără telefoane.
Fără grabă.
Doar prezență.
Și dragoste.