Nu pleca, mamă. Nu pleca și tu.
Petrică spusese “mamă”.
Nu cred că și-a dat seama.
Eu da.
M-am uitat spre Ancuța.
Fața ei se schimbase.
— Nu-i spune așa! a izbucnit.
Petrică s-a lipit și mai tare de mine.
— Ba e mama!
— Nu e!
— Ancuța…
— Mama noastră a murit!
Vocea ei a acoperit pentru o clipă vântul.
— Dacă îi spui ei mamă, înseamnă că ai uitat-o!
Petrică a început să plângă.
M-am aplecat spre el.
— Ascultă-mă. N-ai uitat pe nimeni.
Apoi m-am uitat la Ancuța.
— Și eu știu că nu sunt mama voastră.
A rămas surprinsă.
— Atunci spune-i să nu-ți mai zică așa.
— Nu pot să-i spun ce să simtă. Cum nu pot să-ți spun nici ție.
Am pus felinarul jos și am închis ușa.
— Nu ies în viscol. Rămân aici cu voi până vine tatăl vostru.
Ancuța s-a așezat lângă sobă.
Nu s-a apropiat
de mine.
Petrică a rămas lipit de fusta mea.
Doru s-a întors aproape de miezul nopții.
A bătut în ușă până l-am auzit.
Era acoperit de zăpadă și abia se mai ținea pe picioare.
Sania se răsturnase, iar el mersese o bucată bună de drum pe jos.
Petrică s-a aruncat în brațele lui.
Doru s-a uitat imediat spre Ancuța.
— Ești bine?
Ea a dat din cap.
Apoi a arătat spre mine.
— A vrut să plece după tine.
Doru s-a încruntat.
— În viscol?
— Dar n-a plecat, a continuat Ancuța. A rămas cu noi.
Atât.
În zilele următoare, Petrică a început să mă strige “mamă” fără să se mai ascundă.
Ancuța ura asta.
— Nu-i mai răspunde când îți spune așa.
— De ce?
— Pentru că nu ești mama lui.
— Știu.
— Atunci de ce îl lași?
M-am așezat în fața ei.
— Ancuța, eu nu vreau să-i iau locul mamei tale.
— Toată lumea spune că
acum tu ești mama noastră.
— Eu nu spun.
M-a privit neîncrezătoare.
— Dacă vrei să-mi spui pe nume toată viața, poți.
— Și nu te superi?
— Nu.
Asta nu ne-a făcut prietene.
Dar a schimbat ceva.
Am încetat să-i mai las păpuși și să încerc s-o câștig.
Am început pur și simplu să fiu acolo.
Dacă avea nevoie de apă caldă, o pregăteam.
Dacă își rupea ciorapii, îi cârpeam.
Dacă plângea seara, nu intram peste ea. Lăsam ușa mea întredeschisă.
Doru vedea toate astea, dar vorbea puțin.
Și între noi exista încă un adevăr despre care niciunul nu voia să vorbească.
Eu nu alesesem să fiu acolo.
Primăvara, Ancuța s-a îmbolnăvit.
A făcut febră mare.
Trei nopți am stat lângă ea.
În a treia noapte s-a trezit tremurând.
— Mi-e frig.
Am tras pătura peste ea.
M-a prins de deget.
— Mamă…
Am rămas nemișcată.
A deschis ochii.
De data aceasta era trează.
Știa
ce spusese.
M-am așteptat să-mi dea drumul.
N-a făcut-o.
— Sunt aici, i-am răspuns.
După ce s-a făcut bine, nu am pomenit niciuna despre noaptea aceea.
Până într-o seară.
Ancuța a venit la mine cu o perie veche.
O văzusem de câteva ori, dar nu o atinsesem niciodată.
— A fost a mamei.
— Știu.
— Îmi făcea cozile cu ea.
Mi-a întins peria.
— Poți să-mi faci și tu?
Am luat-o.
— Pot să încerc.
S-a așezat pe scăunel.
I-am împletit părul încet.
Când am terminat, s-a privit în oglindă.
— Mama le făcea mai strânse.
— Atunci mai am de învățat.
A zâmbit.
— Îți arăt eu mâine.
În seara aceea, după ce copiii au adormit, Doru a rămas lângă sobă.
— Ancuța te-a lăsat să folosești peria?
— Da.
A dat încet din cap.
— N-a mai lăsat pe nimeni s-o atingă de când a murit mama ei.
Am continuat să strâng lucrurile de pe masă.
— Doru, trebuie să
te întreb ceva.
— Spune.
— De ce ai acceptat?
Știa la ce mă refeream.
A stat mult înainte să răspundă.
— Eram singur cu doi copii. Taică-tău a spus că vrei să te măriți și că acasă nu mai ai nimic.