Zoe făcu un pas în cameră, apoi încă unul. Mâinile îi tremurau ușor, dar privirea îi devenise hotărâtă.
— Nu e ceva periculos — spuse ea încet. — Doar să mă lăsați câteva minute. Dacă nu vedeți nicio schimbare, mă opresc imediat.
Alexandru privi spre mama lui. Fața îi era strânsă de durere, respira sacadat. În acel moment, nu mai conta cine era Zoe sau ce funcție avea în casă. Conta doar că nimic altceva nu mersese.
— Cinci minute — spuse el. — Atât.
Zoe dădu din cap. Scoase din buzunarul halatului un batic vechi, curat, și o mică sticluță cu ulei de busuioc. Mirosul se răspândi discret, aducând aminte de biserică și de casele de la țară.
Se apropie de pat și începu să maseze ușor tâmpla stângă a doamnei Margareta, murmurând ceva abia auzit. Nu erau cuvinte ciudate, nici descântece teatrale. Era o rugăciune simplă, ca cele spuse de bunici, pe care le știai din copilărie fără să-ți dai seama.
După câteva secunde, doamna Margareta gemu din nou. Apoi, brusc, corpul i se relaxă.
Alexandru simți cum îi bate inima în urechi.
Zoe apăsă cu două degete exact într-un punct mic, în spatele urechii. Dintr-o dată, un sunet ciudat se auzi — ca un pocnet fin, aproape imperceptibil. Zoe se retrase instinctiv și șterse fruntea femeii cu baticul.
— Gata — spuse ea.
Alexandru se aplecă imediat spre pat.
— Mamă?
Doamna Margareta deschise ochii. Pentru prima oară după săptămâni, privirea îi era limpede.
— Alexandru… — șopti ea. — Nu mă mai doare.
În cameră se lăsă o liniște grea, de necrezut.
Alexandru rămase nemișcat, de parcă se temea că orice mișcare ar putea strica momentul.
— Ce… ce ați făcut? — întrebă el, răgușit.
Zoe deschise baticul. În mijloc era o mică bucățică întărită, ca o coajă uscată, de culoare cenușie.
— Asta — spuse ea simplu. — Se mai întâmplă. De la supărări ținute în tine, de la stres, de la frică. La noi, la țară, îi zicem „nod în cap”.
Alexandru înghiți în sec. Toți medicii, toate aparatele, milioanele de lei cheltuite… și nimeni nu văzuse asta.
În zilele următoare, doamna Margareta își reveni complet. Mânca, dormea, râdea. Medicii nu-și explicau schimbarea. Alexandru nici nu mai încerca să le explice.
Într-o dimineață, o chemă pe Zoe în birou. Pe masă puse un plic gros.
— Aici sunt 50.000 de lei — spuse el. — Pentru ce ați făcut.
Zoe se uită la plic, apoi la el.
— Domnule, eu am făcut ce era omenește. Atât.
Alexandru zâmbi pentru prima oară cu adevărat după mult timp.
— Atunci rămâneți la noi — spuse el. — Dar nu ca femeie de serviciu. Ca parte din familie.
Zoe lăcrimă ușor.
Și Alexandru înțelese, în sfârșit, un lucru simplu: nu tot ce vindecă se cumpără cu bani. Uneori, soluția vine de unde te aștepți mai puțin, dintr-o inimă curată și dintr-o credință veche cât lumea.