Darina nu mai simțea frigul.
Degetele îi tremurau, dar nu de ger — de frică și de o hotărâre care se năștea dintr-un loc mult mai adânc decât durerea. Își scoase haina groasă și, cu mișcări lente, acoperi puii de lup. Micuții abia respirau, niște ghemotoace fragile între viață și moarte.
— Nu… nu o să vă las aici… — șopti ea, de parcă ar fi vorbit cu propriul ei copil.
Lupoaica nu mai mișca. Ochii ei se închiseseră, dar pe chipul ei — dacă un animal poate avea un chip — rămăsese o liniște ciudată. Ca și cum așteptase exact acest moment.
Darina își mușcă buza până la sânge și acționă.
Cu un efort aproape imposibil, trase corpul greu al lupoaicei spre mașină. Zăpada scârțâia sub ea, vântul o împingea înapoi, dar ea nu se opri. De două ori căzu, o dată chiar peste trupul animalului, dar de fiecare dată se ridică.
— Pentru el… — murmura ea. — Pentru Matveyka…
În cele din urmă reuși. Deschise portbagajul, împinse lupoaica înăuntru și așeză puii la pieptul ei, sub pulover, simțind cum două inimi slabe se agață de căldura ei.
Motorul porni cu greu.
Drumul spre cel mai apropiat sat părea infinit.
La cabinetul veterinar dintr-un mic sat uitat de lume, ușa s-a deschis cu un zgomot violent.
— Ajutor! — strigă Darina, cu vocea ruptă.
Bărbatul dinăuntru — un veterinar trecut de cincizeci de ani — rămase încremenit când văzu ce adusese.
— Ești… ești nebună?! — izbucni el. — E un lup!
— E o mamă… — răspunse Darina, cu o liniște care îl făcu să tacă. — Și moare.
A fost nevoie de câteva secunde. Apoi bărbatul oftă adânc.
— Adu-i înăuntru.
Orele care au urmat au fost un amestec de tensiune, sânge și speranță.
Lupoaica avea hemoragii interne, fracturi și o hipotermie severă. Puii erau la limita vieții. Darina nu plecă nicăieri. Stătea pe un scaun, strângând în palme o floare de floarea-soarelui zdrobită, murdară de zăpadă.
Timpul trecea.
În cele din urmă, veterinarul ieși.
Se uită la ea lung.
— Puii vor trăi.
Darina închise ochii, iar un suspin îi zgudui pieptul.
— Dar ea… — continuă el, mai încet — …a făcut stop cardiac de două ori. Nu știu dacă va rezista până dimineață.
Darina se ridică fără să spună nimic și intră.
Lupoaica era întinsă, conectată la perfuzii improvizate. Respira greu.
Darina se apropie încet.
— Știu cum e… — șopti ea. — Știu cum e să aștepți un miracol care nu vine…
Pentru prima dată în trei ani, lacrimile au început să curgă liber.
— Eu nu am putut să-l salvez… — vocea i se frânse — …dar poate pe ai tăi pot.
Un tremur ușor trecu prin corpul lupoaicei.
Ochii i se deschiseră pentru o clipă.
Se uită direct la Darina.
Și în acea privire nu era frică.
Era… recunoaștere.
Apoi… liniște.
Primăvara veni târziu în acel an.
Zăpada se topise, iar pădurea prinsese viață.
Pe marginea aceleiași șosele, lângă vechea elină, crucea albă era acum înconjurată de flori galbene — mult mai multe decât în anii trecuți.
Darina nu mai era aceeași.
În fiecare săptămână mergea la marginea pădurii. Nu mai aducea doar flori.
Aducea mâncare.
Și răbdare.
Într-o dimineață, când soarele abia atingea copacii, au apărut.
Doi lupi tineri, puternici, cu blana argintie.
S-au oprit la câțiva metri de ea.
Nu s-au apropiat.
Dar nici nu au fugit.
Darina îngenunche.
— Ați crescut… — șopti ea, zâmbind printre lacrimi.
Unul dintre lupi făcu un pas înainte.
Ochii lui… aceiași ochi de chihlimbar.
Pentru o clipă, lumea întreagă a tăcut.
Apoi lupul ridică capul și scoase un urlet scurt, clar.
Nu era un sunet de amenințare.
Era un răspuns.
Un rămas-bun.
Sau poate… un mulțumesc.
Lupii s-au întors și au dispărut în pădure.
Darina a rămas singură.
Dar pentru prima dată în trei ani…
nu se mai simțea singură.
Se ridică, se apropie de cruce și așeză o floarea-soarelui.
— Vezi, Matveyka… — șopti ea — …am reușit să salvez pe cineva.
Vântul adie ușor printre copaci.
Și, pentru o clipă, Darina ar fi jurat că aude un râs de copil.
Nu dureros.
Nu pierdut.
Ci liber.
Iar în acel moment, povara din sufletul ei — aceea pe care o purtase zi de zi — începu, în sfârșit… să se topească.