Sângele continua să se scurgă, cald și lipicios. Îl simțeam pe piele, îl simțeam în suflet.
Durerea nu mai era doar fizică.
Era sfârșitul a tot ce sperasem.
Radu s-a apropiat de mine și s-a aplecat ușor, ca și cum mi-ar fi făcut o favoare.
— Tatăl tău? Ce o să facă? O să vină cu pensia lui de 2.000 de lei să ne certe?
Am ridicat privirea.
Pentru prima dată, nu mai eram speriată.
— Sună-l, am repetat.
Elena a dat ochii peste cap.
— Termină cu prostiile. Ridică-te și spală pe jos.
M-am sprijinit de masă și m-am ridicat singură. Fiecare mișcare era un cuțit.
Dar nu am mai plâns.
— Telefonul, Radu.
A ezitat o fracțiune de secundă. Poate pentru că tonul meu nu mai era al unei femei care cere voie.
Mi-a aruncat telefonul la picioare.
L-am ridicat cu mâinile tremurânde și am format un număr pe care îl știam pe de rost din copilărie.
A sunat o singură dată.
— Da, a răspuns vocea tatălui meu.
Atât.
Un singur „da”, dar în el era o lume întreagă.
Vocea mi s-a frânt.
— Tată… vin-o. Acum.
Tăcere.
Apoi:
— Unde ești?
I-am spus adresa.
Nu m-a întrebat nimic altceva.
A închis.
Radu a râs din nou.
— Ce, vine cu taxiul?
N-am răspuns.
Douăzeci de minute mai târziu, liniștea nopții a fost spartă de sirene.
Nu una.
Trei mașini de poliție au oprit în fața casei. În spatele lor, un SUV negru.
Vecinii au aprins luminile.
Radu s-a îndreptat spre geam, nedumerit.
— Ce dracu’…
Ușa a fost lovită puternic.
— Poliția! Deschideți!
Elena a încremenit.
Când au intrat, tata era în spatele lor. În uniformă. Comisar-șef la Brigada de Investigații Criminale.
Nu vorbise niciodată despre funcția lui în casa asta. Pentru ei fusese doar „socru pensionar de la țară”.
S-a uitat la mine.
La sângele de pe podea.
La mâinile mele tremurânde.
Ceva din el s-a rupt.
— Ambulanța e pe drum, a spus un polițist.
Radu a început să bâlbâie explicații.
Elena protesta.
Tata s-a apropiat de mine și m-a prins de umeri, cu o grijă pe care n-o mai simțisem de când eram copil.
— Gata, a spus. De azi, gata.
În seara aceea, am pierdut un copil.
Dar mi-am recâștigat viața.
Radu a fost încătușat pentru violență domestică și împiedicarea acordării de ajutor. Elena, pentru agresiune.
Procesul n-a fost scurt.
Dar a fost clar.
Tata n-a intervenit ca polițist.
A intervenit legea.
Șase luni mai târziu, stăteam într-un apartament mic, închiriat, aproape de ai mei. Cu pereți simpli. Cu liniște.
Aveam un job nou.
Încă visam uneori sânge.
Dar nu mai visam frică.
Într-o dimineață, tata mi-a pus o cafea în față și a spus:
— N-am putut să-ți aleg bărbatul. Dar pot să mă asigur că nimeni nu te mai atinge vreodată.
Am zâmbit.
Nu pentru că totul era bine.
Ci pentru că, pentru prima dată, eram liberă.
Uneori pierzi tot.
Ca să-ți amintești că meriți mai mult.