Pe ecran era Radu. Nu un invitat care semăna cu el, nu vreun angajat al restaurantului. Chiar ginerele meu, cu geanta neagră pe care o adusese dimineață pentru costumul de schimb. Sorin a pus și înregistrarea camerei de la intrarea din spate. Se vedea cum Radu ducea geanta până la mașina lui și o ascundea în portbagaj. Anda s-a întors spre el: „Tu m-ai pus să-mi bănuiesc propria mamă?” Radu încerca să explice că era o neînțelegere, dar Silvia i-a șoptit să tacă. Atunci administratorul a spus că verificase filmările după ce observase că Radu îi ceruse unui ospătar să nu mai intre în camera cu darurile.
Sorin a chemat poliția. În prezența agenților, Radu a deschis portbagajul, iar în geanta de haine au fost găsite plicurile lipsă. Banii din poșeta mea proveneau tot de acolo. Pus în fața imaginilor, Radu a recunoscut că îmi strecurase bancnotele în geantă când mă ridicasem să caut fața de masă. Dar explicația lui a fost și mai urâtă decât fapta. Avea datorii de aproape 90.000 de lei, făcute din pariuri sportive și împrumuturi pe care le ascunsese de Anda. Plănuise să ia banii de nuntă, să-mi însceneze furtul și apoi să-i spună fiicei mele că familia lui va acoperi pierderea, ca să nu existe scandal.
Silvia știa de datorii. Îl ajutase să pregătească acuzația, fiind convinsă că Anda va rupe legătura cu mine după umilința publică. Radu îi ceruse deja fiicei mele să facă un credit împreună, chipurile pentru avansul unui apartament. Dacă eu dispăream din viața lor, nu mai rămânea nimeni care să-i pună întrebări despre bani. Când a auzit asta, Anda și-a scos verigheta și a pus-o pe masa mirilor. „M-am căsătorit azi cu un om pe care nu-l cunosc”, a spus ea. „Și pentru prima dată în viața mea mi-e rușine că nu mi-am ascultat mama.”
Petrecerea s-a încheiat. În fața polițiștilor, administratorul a pus la dispoziție înregistrările, iar invitații care văzuseră acuzația au fost rugați să spună ce știau. Plicurile recuperate au fost inventariate, iar eu am dat declarație despre cum ajunsesem în camera de serviciu. Radu a încercat să mă convingă să nu fac plângere, spunând că totul fusese doar o greșeală. Nu i-am răspuns. Anda mi-a luat mâna și i-a spus: „Greșeală a fost că te-am lăsat să-i vorbești așa. Restul ai făcut cu bună știință.”
În noaptea aceea, fata mea a venit acasă cu mine, îmbrăcată încă în rochia de mireasă. A intrat în mica încăpere unde aveam mașina de cusut, s-a așezat pe podea și a început să plângă. Mi-a cerut iertare de atâtea ori, încât până la urmă m-am așezat lângă ea și i-am spus că nu trebuie să repete cuvintele, ci să învețe din ce se întâmplase. În lunile următoare, Anda s-a despărțit de Radu și a început demersurile pentru divorț. Eu am continuat procedurile legate de înscenarea furtului, fără să accept presiunile familiei lui.
Din cei 30.000 de lei pe care îi pregătisem pentru începutul căsniciei ei, Anda a insistat să folosim o parte pentru un vis despre care vorbisem de ani întregi: un atelier de croitorie cu vitrină la stradă. L-am deschis împreună, iar ea se ocupă acum de comenzi și de clienți. În vitrină am pus rochia ei de mireasă, refăcută într-o ținută de ocazie, fără trenă. Nu ca amintire a lui Radu, ci ca dovadă că o muncă făcută cu dragoste nu devine lipsită de valoare doar pentru că omul căruia i-a fost dăruită n-a știut s-o prețuiască.
În prima zi, Anda a agățat deasupra mașinii mele de cusut o fotografie cu noi două, făcută înainte să înceapă nunta. Pe spate a scris: „Mama m-a învățat să nu judec un om după haine. În ziua nunții mele am uitat. Dar ea nu m-a lăsat să uit cine sunt.” Iar eu, de fiecare dată când văd fotografia, îmi amintesc că în seara aceea nu mi-am pierdut fiica. Aproape că o pierdusem, dar adevărul ne-a adus acasă împreună.