Am rămas cu ochii la el, încercând să-mi dau seama dacă aud bine.
Pe drum.
La maternitate.
Cu copilul meu de o zi lângă mine.
Un val de căldură mi-a urcat în piept. Nu de frică. De hotărâre.
— Să vină, am spus încet.
Andrei a clipit, de parcă nu se aștepta la răspunsul ăsta.
— Ioana, nu înțelegi. Dacă face scandal, dacă se află tot…
— Ce să se afle? Că ai un copil? Că ai fost căsătorit? Că ai făcut promisiuni pe care nu le-ai ținut?
A deschis gura, dar n-a mai zis nimic.
Matei a scâncit ușor. M-am aplecat cu grijă și l-am luat în brațe. Era cald, moale, viu. Al meu. Al nostru.
Pentru prima dată de când intrase în salon, Andrei s-a uitat la el cu adevărat. Nu ca la o problemă. Nu ca la un obstacol. Ci ca la un copil.
— Seamănă cu tine, a murmurat.
— Ba nu. Are ochii tăi.
Tăcerea dintre noi s-a schimbat. Nu mai era tensionată. Era grea.
Se auzeau pași grăbiți pe hol. Voci. O ușă trântită undeva mai încolo.
Andrei a tresărit.
— Cred că e ea.
Ușa salonului s-a deschis fără să bată. O femeie brunetă, aranjată prea elegant pentru ora aia, a intrat cu telefonul strâns în mână. Ochii îi erau roșii.
— Deci e adevărat, a spus.
Nu țipa. Dar vocea îi tremura.
S-a uitat la mine. Apoi la copil. Apoi la Andrei.
— Ăsta e „totul” pe care îl pierzi?
N-am spus nimic. Nici nu era nevoie.
Diana s-a apropiat încet de pătuț. Matei a început să plângă mai tare. Instinctiv, l-am legănat.
— Când voiai să-mi spui? a întrebat ea, fără să-și ia ochii de la copil.
Andrei a înghițit în sec.
— După nuntă.
Cuvintele au căzut ca o cărămidă.
Diana a râs scurt. Un râs fără pic de bucurie.
— După ce semnam actele? După ce invitam 200 de oameni, plăteam restaurantul și dădeam avans pentru apartament?
El n-a răspuns.
Ea și-a șters ochii.
— Știi ce doare cel mai tare? Nu copilul. Nu faptul că ai fost căsătorit. Ci că ai vrut să începi cu mine pe o minciună.
În salon s-a făcut liniște.
M-am uitat la ea. Nu era dușmanul meu. Era doar o femeie care tocmai aflase adevărul prea târziu.
— Nu știam, a spus ea încet, uitându-se la mine. Îmi pare rău.
Am dat din cap.
— Nici eu n-am știut multe lucruri la timp.
Andrei părea mic între noi două. Mic și pierdut.
Diana și-a scos inelul de pe deget. L-a ținut o secundă în palmă, apoi l-a pus pe măsuța de lângă pat.
— Nu pot, a spus simplu.
S-a întors și a plecat.
Fără scandal.
Fără țipete.
Doar cu demnitate.
Andrei a făcut un pas spre ușă, dar s-a oprit. Apoi s-a întors spre mine.
— Ioana…
Nu mai avea tonul disperat de mai devreme. Avea altceva. Rușine.
— Ai vrut să repari, i-am spus. Uite că s-a reparat. Adevărul iese mereu la suprafață.
S-a apropiat de pătuț.
— Pot… să-l țin?
L-am privit lung. M-am gândit la nopțile în care plânsesem singură. La controalele la care mersesem fără el. La ratele la bancă pe care urma să le plătesc din concediul de creștere copil.
Dar m-am gândit și la Matei.
— Spală-te pe mâini, am spus.
A zâmbit slab și s-a dus la chiuvetă.
Când i l-am pus în brațe, mâinile îi tremurau. Matei s-a liniștit aproape imediat.
Andrei a început să plângă.
Nu zgomotos. Nu teatral.
Pur și simplu.
— N-am știut să fiu bărbat, a șoptit.
— Atunci învață, am răspuns.
Nu pentru mine.
Pentru copil.
În dimineața aceea, în salonul mic de maternitate din Ploiești, s-au încheiat două povești și a început una nouă.
Nu cu flori și muzică de nuntă.
Ci cu un copil de 3 kilograme, o mamă obosită și un tată care, pentru prima dată, a ales să rămână.
Uneori pierzi „totul” ca să înțelegi ce contează cu adevărat.
Iar adevărul, oricât ar durea, e singura temelie pe care poți construi ceva care să țină.