Cumnata mea, Cristina, s-a uitat la Doina și a spus că nu mai putea ascunde ce știa. Cu o săptămână înainte, mama ei îi povestise râzând că „în curând rezolvă problema cu părul lui Luca”, pentru că noi eram prea slabi ca părinți să facem ce trebuia.
Mai mult, Doina sunase în prealabil la două frizerii din cartier ca să întrebe dacă pot tunde un copil fără ca părinții să fie de față. Nu fusese o decizie de moment. Totul fusese pregătit.
Andrei s-a uitat la mama lui și i-a spus foarte calm că, începând din acea seară, nu va mai avea voie să ia copiii de la grădiniță, de la școală sau să rămână singură cu ei. Grădinița fusese deja notificată în scris că doar persoanele trecute expres pe listă puteau lua copilul, iar Doina fusese scoasă.
Pentru prima dată, ea nu s-a apărat imediat. A început să plângă și să spună că nu știa nimic despre promisiunea făcută Marei.
— Exact asta e problema, i-a răspuns Andrei. N-ai știut, pentru că nu te-a interesat. Ai fost atât de convinsă că tu știi mai bine, încât nici măcar nu te-ai întrebat de ce îl lăsam să-și crească părul.
Câteva zile mai târziu, am mers cu Luca la salon și i-am reparat cât s-a putut tunsoarea. Când frizerița a aflat povestea, i-a spus că părul lui va crește din nou și că, dacă el mai vrea, promisiunea nu este pierdută.
Luca s-a uitat la Mara și a spus simplu:
— Atunci îl cresc iar.
Dar a venit și surpriza pe care nu o așteptam. Asistenta care o îngrijise pe Mara aflase ce se întâmplase și luase legătura cu o organizație care oferea peruci copiilor aflați în tratament. Mara a primit una potrivită pentru ea, iar Luca a primit o diplomă simbolică pe care scria: „Pentru cea mai frumoasă promisiune”.
Tratamentul Marei a continuat, iar câteva luni mai târziu medicii ne-au spus că răspundea foarte bine. Părul ei începuse și el să crească din nou.
Doina nu și-a mai văzut nepoții singură aproape un an. A trebuit să accepte că un simplu „îmi pare rău” nu reface automat încrederea. În timp, a început să îi vadă doar când eram și noi de față și, pentru prima dată, a învățat să întrebe înainte de a decide ceva în locul nostru.
Iar Luca? Și-a lăsat din nou părul să crească. De data aceasta nimeni nu a mai comentat nimic. Aproape doi ani mai târziu, când a ajuns la lungimea necesară, am mers împreună să îl tundem și să îl donăm.
Mara a fost lângă el tot timpul.
Când frizerița a pus codițele pregătite pentru donație într-un plic, Luca s-a uitat la sora lui și a zâmbit.
— Vezi? Ți-am spus că o să-mi țin promisiunea