Cuvântul i s-a lipit de suflet. Doamnă.
Alina a simțit cum i se înmoaie genunchii. Nimeni nu-i mai spusese așa. În sat era „săraca lui Ion”. Sau „văduva cu nouă guri de hrănit”.
Copiii s-au strâns în jurul ei, temători și fascinați. Maria îi strângea mâna cu putere.
— Mamă… e casa noastră?
Alina n-a știut ce să răspundă.
Bărbatul — soțul ei — a pășit calm înainte.
— De acum, da.
Ușile s-au deschis larg. Înăuntru era cald. Cald cum nu mai fusese niciodată în căsuța lor iarna. Pe o masă lungă din lemn masiv erau așezate farfurii aburinde: ciorbă de pui, pâine rumenă, cartofi copți, friptură, lapte proaspăt.
Copiii au rămas nemișcați. Nu îndrăzneau.
Alina i-a privit pe rând. Obrajii lor trași, ochii mari, neîncrezători. Atunci bărbatul a spus simplu:
— Așezați-vă. Mâncarea nu se uită la câte guri sunt la masă.
Atunci s-a rupt vraja.
Scaunele au scârțâit, lingurile au început să lovească marginile farfuriilor. La început încet. Apoi cu poftă. Cu disperare. Cu lacrimi.
Alina a rămas în picioare.
Nu putea mânca. Se uita doar.
— Nu-ți este foame? a întrebat el încet.
— Mi-e frică, a răspuns ea sincer.
El n-a râs.
— De ce?
— Nimeni nu dă atâta bine fără să ceară ceva în schimb.
Bărbatul a tras un scaun și s-a așezat în fața ei.
— Ai dreptate.
Inima i s-a strâns.
A știut. A știut că urmează prețul.
— Am bani, pământ, afaceri. Am hambare pline. Dar n-am avut niciodată familie. Soția mea a murit acum zece ani. N-am avut copii. Casa asta a fost mereu goală.
Alina l-a privit atent pentru prima dată. În ochii lui nu era milă. Nici interes murdar.
Era singurătate.
— Nu vreau o servitoare. Nici o femeie care să-mi fie datoare. Vreau o casă cu viață. Cu râsete. Cu pași pe scări. Tu ai ce eu nu pot cumpăra cu niciun leu.
Cuvintele au căzut greu.
Copiii râdeau la masă. Cel mic avea mustață de lapte. Maria cerea încă o felie de pâine.
Alina a simțit cum ceva din ea, strâns și înghețat de un an, începe să se dezghețe.
— Și dacă nu te plac? a întrebat ea direct.
El a zâmbit ușor.
— Atunci o să muncesc să mă placă.
Zilele au trecut.
Nu le-a cerut nimic. Nu a ridicat tonul. Nu a făcut diferențe. Le-a cumpărat haine noi. I-a dus la școală în oraș. A reparat căsuța din sat și a plătit toate datoriile rămase — până la ultimul leu.
Într-o seară, Maria s-a apropiat de Alina și a întrebat:
— Mamă… pot să-i spun „tată”?
Alina a simțit cum i se umplu ochii de lacrimi.
— Dacă asta simți.
În aceeași seară, la cină, Maria a rostit cu sfială:
— Tată… îmi mai dai puțină ciorbă?
Bărbatul a încremenit o clipă. Apoi a clipit des și a întins polonicul.
— Sigur, fata mea.
Nu a fost magie.
Nu a fost poveste cu prinți. A fost un om bogat și singur, și o femeie săracă și mândră, care au ales să-și salveze unul altuia viața.
În primăvara următoare, grădina era plină de copii care alergau. Casa răsuna de râsete. Iar Alina, stând pe trepte, a înțeles ceva simplu: Nu se măritase pentru mâncare.
Se măritase pentru un viitor. Și, pentru prima dată după mult timp, nu i-a mai fost teamă de ziua de mâine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.