În scrisoare, tata îmi explica faptul că ani întregi crezuse că eu eram cea care îl ținea la distanță. Mama îi spusese că nu vreau să vorbească despre armată, că îmi era rușine de el și că preferam să nu vină la evenimentele mele.
Mie îmi spusese exact contrariul: că tata considera cariera mea militară o greșeală și că era dezamăgit că îi urmasem drumul.
Adevărul ieșise la iveală abia cu un an înainte să moară. Tata îl întâlnise din întâmplare pe colonelul Marinescu, care îi povestise despre una dintre misiunile mele și îi spusese cât de mândră eram că urmasem exemplul lui.
Atunci tata începuse să verifice mesajele vechi, biletele cumpărate și toate momentele în care unul dintre noi crezuse că fusese respins de celălalt. Aproape de fiecare dată, mama fusese intermediarul.
Nu făcuse asta pentru bani. În scrisoare, tata spunea că mama urâse armata după anii în care el lipsise mult de acasă și se temuse că eu voi ajunge să duc aceeași viață. În loc să-mi spună adevărul, încercase să mă rupă de el și de cariera pe care o alesesem.
Colonelul mi-a dat apoi o cutie mică. Înăuntru era una dintre medaliile tatălui meu și un bilețel: „Pe asta am purtat-o în ziua în care am aflat că ai fost admisă. Tu ai crezut că eram supărat. Eu am fost atât de mândru încât am plâns.”
Mama a început să plângă și a spus că voise doar să mă protejeze. I-am răspuns că protecția nu înseamnă să inventezi o viață între doi oameni și să-i faci să creadă că nu se iubesc.
Nu am plecat de la pomenire.
Am stat în primul rând, în uniformă, exact cum îmi ceruse tata.
Iar medalia lui a rămas în buzunarul de la piept până la sfârșitul slujbei.
Ani întregi crezusem că tata fusese dezamăgit de femeia care devenisem.
Adevărul era că fusese mândru de mine tot timpul.
Doar că amândoi aflaserăm prea târziu cât de multe cuvinte dintre noi nu ne aparținuseră niciodată.