În acel cadru, Isaiu a vorbit apăsat despre libertatea creației și despre felul în care munca artistică nu poate fi încorsetată în tabele sau în formulare.
Cu câteva luni înainte de moarte, actorul s-a alăturat colegilor de pe scenă și din fosă într-un protest de stare împotriva regulilor privind evidența timpului de lucru în instituțiile de spectacole. Printre participanți s-au numărat numeroși artiști de la teatru și operă, preocupați că **birocrația** ar reduce procesul creativ la o simplă listă de sarcini, transformând spontaneitatea în rutină.
Ultimul interviu al actorului Ioan Isaiu
În mijlocul mulțimii, Ioan Isaiu a explicat de ce munca scenică nu poate fi cuantificată mecanic. A subliniat că repetiția, documentarea, căutarea nuanțelor unui rol înseamnă timp fluid, uneori nocturn, alteori fragmentat, niciodată identic de la o zi la alta. Ideea de normare a creativității i s-a părut o neînțelegere de fond a profesiei.
„Faptul că cineva vrea să-ți cronometreze gândul, să-ți cronometreze visul mi se pare total neavenit și venit de la oameni care sunt în necunoștință de cauză totală. Sunt absolut sigur că cei care s-au gândit la așa-zisa normizare, normatare a muncii actorului, a omului de cultură, a instrumentistului, a solistului, a balerinului nu înțeleg ce presupune această profesie”
Actorul a ironizat, cu o luciditate tăioasă, imaginea unui program strict de opt ore aplicat scenelor, sălilor de repetiții și baletului. Pentru el, impunerea unui orar rigid ignora realitatea exigenței fizice și a combustiei interioare a fiecărui spectacol.
„Hai să-l punem pe balerin opt ore să se antreneze și seara, la spectacol, să fie incapabil să urce pe scenă. Sau noi să lucrăm de la 9 la 15, de la 8 la 16 și pe la 11 facem și un spectacol: cine vine, vine, cine nu, ‘veniți la muncă, nu ne interesează’. Iar seara închidem teatrul, punem lacătul pe ușă și la revedere
Munca actorului nu constă în opt ore. Actorul studiază un rol poate toată ziua, luni în șir, săptămâni în șir, până ajunge la rezultatul final. Suntem creatori, nu suntem confecționeri de personaje, de piese”.
Ioan Isaiu, un mesaj care rămâne
În intervenția sa, Isaiu a deschis o întrebare simplă, dar greu de trecut cu vederea: cum poți măsura ceea ce se petrece între idee și întruparea ei pe scenă? Cum se transformă un impuls în miză, un concept regizoral în dialog viu? Pentru el, încercarea de a cronometriza aceste etape era, fundamental, imposibilă.
„Haideți să vedem care este norma unui regizor, care trebuie să se gândească luni în șir înainte cum să pună în scenă un spectacol. Cum putem cuantifica gândurile lui? Cum putem cuantifica zvâcnirea lui artistică? Nu putem”.
Tot atunci, a vorbit despre presiunea așteptărilor publicului, dar și despre greutatea birocrației care ar cere, la limită, să fie notat tot ceea ce nu poate fi redus la cifre. Accentul a căzut pe discrepanța dintre efortul real și percepție.
„Noi putem completa, eu pot să depășesc 12 ore de studiu pe zi și să completez pe hârtie. Omul din stradă o să mă creadă că eu stau 12 ore și studiez un text? Nimeni nu se gândește la asta”.
Demersul actorilor s-a integrat într-un val național de reacții, iar, ulterior, proiectul contestat a fost retras de Ministerul Culturii. Pentru cei din breaslă, momentul a însemnat nu doar o victorie administrativă, ci și reafirmarea ideii că scena are propriile ei ritmuri, altfel decât orice program standard.
Înregistrările de atunci imortalizează un artist vorbind limpede despre ceea ce îl definea: răbdarea de a construi un rol, disciplina nevăzută a atelierului, curajul de a apăra libertatea creației în fața unei lumi care tinde să pună totul în tabele.