În fotografie l-am recunoscut pe Marius Dobre, șeful securității lui Victor. Camera îl surprinsese intrând în garsoniera mea cu câteva ore înainte să dansez. Când Victor a trimis doi oameni să verifice camera, au găsit sub pat biletul de tren și celelalte obiecte dispărute.
Marius încerca să mă facă vinovată. Numai că Victor observase ceva ce el nu prevăzuse: într-una dintre filmări se vedea clar că Marius avea deja obiectele asupra lui înainte să intre la mine.
Atunci Victor mi-a spus adevărul. Cele cinci obiecte proveneau din aceeași noapte, cu douăzeci și trei de ani în urmă, când tatăl lui fusese ucis. Fiecare conținea câte o parte dintr-un cod, iar puse împreună indicau locul unde tatăl lui ascunsese un registru cu numele oamenilor care îl trădaseră.
Marius știa de existența registrului. Tatăl său fusese unul dintre cei implicați, iar el petrecuse ani întregi câștigând încrederea lui Victor doar pentru a găsi dovezile înaintea lui.
Victor l-a chemat în birou fără să-i spună că fusese filmat. Marius a negat totul până când Victor a pus laptopul pe masă și i-a arătat imaginile. Atunci fața lui s-a schimbat complet.
Poliția a primit ulterior registrul și înregistrările, iar Marius a fost arestat împreună cu alți doi oameni implicați în vechea crimă. Victor, care păstrase obiectele timp de douăzeci și trei de ani fără să le înțeleagă pe deplin rostul, a aflat în sfârșit cine îi trădase familia.
Eu mă așteptam să fiu concediată după toată povestea cu dansul și cămașa lui.
În schimb, în dimineața următoare, lângă cafeaua lui am găsit un alt cartonaș.
„Poți păstra cămașa.”
Sub el mai scria:
„Dar data viitoare când dansezi în sufrageria mea, măcar alege un disc mai bun.”
Am ridicat privirea. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Victor Corvin zâmbea.
Șase luni mai târziu încă lucram în vila lui. Iar în fiecare vineri seara, după ce pleca personalul, pick-up-ul din sufragerie pornea din nou. Numai că acum nu mai dansam singură.