Palierul amuți.
Mariana își strânse buzele și privi în altă parte.
Pentru câteva secunde, nu mai părea femeia sigură pe ea care venise să dea ordine. Părea doar o mamă prinsă între rușine și dorința de a-și proteja copiii.
— Nu știu despre ce vorbești, Izabela, spuse ea în cele din urmă. Nic este fiul meu. Îl cunosc.
Izabela zâmbi amar.
— Exact asta este problema. Îl cunoașteți ca fiu. Nu ca soț.
Laura își șterse o lacrimă și interveni repede:
— Nu înțeleg de ce faci asta. Nic mi-a spus că ai devenit rece după ce ai primit apartamentul de la mătușa ta. Că banii și proprietățile te-au schimbat.
Izabela rămase nemișcată.
Apoi râse scurt. Fără bucurie.
— Asta ți-a spus?
— Da, răspunse Laura încet. A zis că nu mai ești femeia de care s-a îndrăgostit.
Izabela privi spre ușa apartamentului, apoi înapoi la ele.
— Atunci de ce nu v-a spus și că, acum două luni, m-a împins în perete pentru că am refuzat să-i semnez actele pentru apartament?
Laura îngheță.
Mariana ridică privirea brusc.
— Ce?
— Da, doamnă Mariana. Apartamentul. Despre asta a fost totul.
Izabela își încrucișă brațele.
— Nic nu voia doar să locuiască aici. Voia să aibă control. Îmi spunea că o femeie adevărată își pune familia pe primul loc și își dă proprietățile soțului. Iar când am spus nu, am devenit „egoistă”.
Laura începu să clatine din cap.
— Nu poate fi adevărat…
— Ba poate.
Vocea care se auzi atunci de pe scări îi făcu pe toți să se întoarcă.
— Este adevărat.
Nic stătea câteva trepte mai jos.
Nimeni nu știa de când asculta.
Purta o geacă neagră și avea fața palidă.
— Nic? — șopti Mariana.
El urcă încet.
— Am venit să vorbesc cu Izabela.
— Să vorbești? — întrebă Izabela. — Sau să-mi explici de ce sora ta este la ușa mea cu bagajele?
Nic nu răspunse.
Pentru prima dată, nu mai avea replica pregătită.
Laura îl privi confuză.
— Nic… spune-le că ai avut dreptate. Spune-le că ea exagera.
El rămase tăcut.
Și acea tăcere spuse mai mult decât orice cuvinte.
Izabela observă ceva.
Pe mâna Laurei nu mai era inelul pe care îl purta mereu când venea în vizită.
Iar când Nic își scoase telefonul din buzunar, pe ecran apăru un mesaj.
Un singur nume.
Leon.
Izabela îl privi atent.
— Ce se întâmplă, Nic?
El închise rapid telefonul.
Prea rapid.
Mariana observă și ea.
— Nic, de ce îți scrie Leon?
În acel moment, Laura își pierdu culoarea din obraji.
— Mamă…
Dar era prea târziu.
Izabela făcu un pas înapoi.
— Stați puțin.
Privi spre Laura.
Apoi spre Nic.
— Voi nu ați venit aici doar pentru că ea are nevoie de un loc unde să stea.
Nimeni nu respiră.
— Ați venit pentru că s-a întâmplat ceva.
Nic coborî privirea.
Laura începu să plângă.
— Izabela…
— Nu.
Vocea Izabelei fu calmă.
Mult prea calmă.
— De data asta, vreau adevărul.
Un minut mai târziu, Nic spuse singurele cuvinte la care nimeni nu se aștepta:
— Copilul Laurei… nu este al lui Leon.
Izabela simți cum i se oprește respirația.
Mariana duse mâna la gură.
Iar Laura începu să plângă în hohote.
Pe holul acelui bloc, lângă două genți și câteva cutii uitate, nu se mai vorbea despre un apartament.
Se vorbea despre o minciună care urma să distrugă o familie întreagă.
Iar Izabela înțelese un lucru:
Uneori, oamenii vin la ușa ta cerând ajutor…
Dar ascund motivul real pentru care au ajuns acolo.