După ce am spus asta, în bucătărie s-a lăsat o liniște ciudată.
Tigaia încă sfârâia ușor pe aragaz, iar mirosul de ouă prăjite umplea toată garsoniera noastră din Pitești. Iubita mea, Ana, stătea cu spatula în mână și se uita la mine de parcă tocmai aș fi spus cea mai mare prostie din lume.
— Serios, Mihai? a zis ea într-un final. Pentru asta te-ai luat de mine?
Am ridicat din umeri.
— Nu m-am luat de tine… doar am zis. La noi acasă așa se făcea. Mama spăla întotdeauna ouăle.
Ana a oftat și a pus ochiurile în farfurie.
— Mănâncă-le cât sunt calde.
M-am așezat la masă, dar parcă nu-mi mai venea să mănânc. Simțeam că am stricat dimineața dintr-un lucru mărunt.
În timp ce tăiam prima bucată de pâine, Ana s-a sprijinit de blat și m-a privit.
— Spune-mi sincer, Mihai. Ți se pare că gătesc prost?
— Nu, Doamne ferește.
— Atunci de ce trebuie să compari tot timpul cu mama ta?
Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât mă așteptam.
Adevărul era că nu voiam să o supăr. Pur și simplu așa crescusem. În casa noastră, mama avea regulile ei: spăla ouăle, spăla fructele, spăla chiar și conservele înainte să le deschidă.
Pentru mine, asta însemna „corect”.
Am mușcat din pâine și am zis mai încet:
— Nu e vorba de asta… doar că m-am obișnuit așa.
Ana nu a răspuns imediat. S-a dus la chiuvetă și a început să spele tigaia.
Apa curgea tare, de parcă încerca să acopere tăcerea dintre noi.
După câteva secunde, s-a întors spre mine.
— Știi ce? Hai să sunăm pe mama ta.
Am clipit surprins.
— Pe mama?
— Da. Dacă tot e expertă în ouă, hai să o întrebăm.
Mi s-a părut puțin exagerat, dar am scos telefonul. Mama răspunde mereu repede.
— Alo, Mihai? Ce faci, mamă?
— Bună, mamă… avem o întrebare.
Ana s-a apropiat de mine, cu mâinile încrucișate.
— Mamă, tu spălai ouăle înainte să le gătești, nu?
— Sigur că da, a răspuns ea imediat.
M-am uitat triumfător la Ana. Ea însă a ridicat o sprânceană.
— Dar de ce le spălai? am întrebat.
Mama a tăcut o clipă.
— Păi… așa făcea bunica ta.
— Și de ce le spăla bunica?
Din telefon s-a auzit un râs scurt.
— Sincer? Nu știu. N-am întrebat niciodată.
În bucătărie s-a făcut din nou liniște.
M-am uitat la Ana. Ea m-a privit câteva secunde… apoi a început să râdă.
Nu râs răutăcios.
Un râs cald, care parcă a spart toată tensiunea.
— Deci toată discuția asta… pentru că bunica ta făcea ceva fără să știe de ce? a zis ea.
Am simțit cum îmi ia foc fața.
— Se pare că da…
Ana s-a așezat lângă mine la masă.
— Mihai, fiecare familie are obiceiurile ei. La noi, mama spărgea ouăle direct în tigaie. La voi le spăla. Niciuna nu e „mai bună”.
Am dat din cap încet.
Avea dreptate.
M-am uitat din nou la farfurie și am gustat din ochiuri. Erau perfecte. Gălbenușul moale, pâinea crocantă.
— Sunt foarte bune, am spus.
Ana a zâmbit.
— Normal că sunt.
Am mai mâncat câteva înghițituri, apoi am spus:
— Știi ceva? Data viitoare gătesc eu.
— Perfect, a zis ea. Dar cu o condiție.
— Care?
— Dacă vrei să speli ouăle… le speli tu.
Am izbucnit amândoi în râs.
În acel moment mi-am dat seama de ceva simplu, dar important.
Nu ouăle erau problema.
Nici mâncarea.
Ci faptul că uneori ducem cu noi, fără să ne dăm seama, obiceiuri vechi și le tratăm ca pe reguli absolute.
În dimineața aceea, în bucătăria mică din Pitești, am învățat că uneori e mai important să păstrezi liniștea și zâmbetul în casă decât să ai dreptate într-o discuție despre… niște ouă prăjite.
Și, sincer, ouăle Anei au devenit de atunci preferatele mele.