Am ridicat-o pe Lili în brațe fără să mai spun nimic.
Era ușoară. Prea ușoară.
Ca și cum toată viața fusese stoarsă din ea, încet, în timp.
„Las-o jos”, a spus Radu pe un ton iritat. „Nu faci decât să dramatizezi.”
Nu m-am uitat la el.
Nu mai aveam nimic de spus.
Am ieșit din casă, cu pași mari, ținând-o strâns la piept. Muzica încă se auzea în spate, copiii încă râdeau.
Parcă trăiam în două lumi diferite.
Am pus-o pe bancheta din spate și am pornit mașina.
„Tată…”, a șoptit ea slab.
„Nu vorbi. Ajungem imediat.”
Am condus direct la spital.
Nu am sunat pe nimeni.
Nu încă.
După ce medicii au luat-o pe targă și au dus-o înăuntru, m-am așezat pe un scaun și am rămas nemișcat câteva minute.
Apoi am scos telefonul.
Nu mai eram pensionarul liniștit din sat.
Nu mai eram omul care înghite și tace.
Am format un număr pe care nu-l mai apelaserem de ani de zile.
„Sunt Andrei Popescu”, am spus calm. „Am nevoie de voi. Acum.”
Vocea de la capătul firului s-a schimbat instant.
„Am înțeles. Unde?”
În mai puțin de o oră, secția de poliție era deja la vila lui Radu.
Vecinii, care mai devreme căutau ouă colorate, priveau acum în tăcere cum mașinile cu girofar opreau una după alta.
Radu nu mai zâmbea.
Eleonora nu mai era calmă.
„E o neînțelegere!”, țipa ea.
Dar nu mai conta.
Medicul a ieșit după o vreme.
„Va trăi”, mi-a spus.
Atât am avut nevoie să aud.
Am închis ochii și am tras aer în piept pentru prima dată cu adevărat în ziua aceea.
Seara, polițiștii m-au chemat.
„Avem dovezi suficiente”, mi-au spus. „Nu e prima dată.”
Am dat din cap.
Știam.
Doar că Lili nu avusese curajul să spună.
Până azi.
Când am ieșit din secție, cerul era deja întunecat.
M-am urcat în mașină și am rămas câteva secunde cu mâinile pe volan.
Nu simțeam furie.
Nu mai simțeam nimic din haosul de mai devreme.
Doar o liniște grea.
Și o promisiune.
Că nimeni nu o să o mai atingă vreodată.
Că, indiferent cât costă… în lei sau în timp… o să plătească fiecare secundă.
Iar eu…
nu mai eram omul care iartă.