— Ce a spus? — am întrebat, simțind cum îmi bate inima mai tare.
Tanti Elena s-a uitat spre casa Mihaelei.
— A spus că vrea să cumpere și casa ta.
Am rămas nemișcată.
— Casa mea?
A dat din cap.
— Da. I-a spus agentului că, dacă te face să renunți la curte și să te saturi de stat acolo, poate o să vinzi mai repede.
Am simțit un nod în gât.
Nu era vorba despre grătar.
Nu era vorba despre fum.
Era despre faptul că cineva încerca să mă facă să-mi părăsesc propria casă.
Casa în care crescuseră copiii mei.
Casa în care Ion pusese fiecare cărămidă cu mâinile lui.
În seara aceea am stat mult timp în curte.
M-am uitat la frânghia veche dintre cei doi stâlpi de fier.
Am trecut mâna peste ea.
Și mi-am amintit ziua în care Ion o montase.
— Să nu o dai jos niciodată, îmi spusese râzând.
— De ce?
— Pentru că într-o zi o să te uiți la ea și o să-ți amintești câte am construit împreună.
Atunci am înțeles ceva.
Mihaela nu încerca doar să mă deranjeze.
Încerca să mă facă să uit cine sunt.
A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu mai făcusem de ani întregi.
Am mers la primărie.
Am cerut toate actele casei.
Am verificat fiecare document.
Și acolo am descoperit un lucru pe care nici măcar eu nu îl mai țineam minte.
O bucată mică de teren din spatele curții, exact lângă gardul Mihaelei, fusese trecută pe numele meu atunci când Ion cumpărase casa.
Era locul pe unde ea voia probabil să-și extindă curtea.
Când m-am întors acasă, am găsit-o deja lângă gard.
— Bună, Marioara. M-am gândit că poate discutăm despre vânzare.
Am zâmbit calm.
— Ce vânzare?
Pentru prima dată, ea a părut nesigură.
— Casa ta… ai spus că poate te gândești.
— Eu nu am spus niciodată asta.
S-a încruntat.
— Dar…
Am ridicat dosarul cu acte.
— Și încă ceva. Am aflat de ce aprinzi grătarul de fiecare dată când întind rufele.
Chipul ei s-a schimbat.
Pentru o secundă nu a mai avut acel zâmbet sigur.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Ba știi.
Am făcut o pauză.
— Dar vreau să-ți spun ceva, Mihaela.
M-am uitat spre cearceafurile albe care se mișcau în vânt.
— Fumul poate acoperi mirosul unei haine.
Apoi am arătat spre casă.
— Dar nu poate șterge amintirile unui om.
A doua zi, pentru prima dată după două luni, Mihaela nu a mai aprins grătarul.
Dar ceea ce nu știam atunci era că motivul pentru care își dorea atât de mult bucata aceea de teren avea să iasă la iveală câteva săptămâni mai târziu… și avea să schimbe complet felul în care o priveam.