Cuvintele ei au căzut greu în încăpere.
Colonelul Mendeș, care privea din spatele geamului, a simțit cum i se strânge stomacul.
— Opriți-vă, nu o scoateți — a ordonat imediat prin stație.
Gardienii s-au oprit, nedumeriți.
Ramira respira greu, cu ochii fixați pe fiica ei.
— Spune-le… spune-le tot, șopti ea.
Salomeea s-a desprins încet din brațele mamei și s-a întors spre gardieni.
Nu părea speriată.
Părea… sigură.
— Nu mama a făcut asta, a spus ea simplu. Eu am văzut cine a fost.
Un murmur a trecut prin cameră.
Asistenta socială a ridicat capul, pentru prima dată atentă.
— Ce tot spui acolo, fetițo? a întrebat unul dintre gardieni.
Salomeea nu s-a clintit.
— În noaptea aceea… eram acasă. M-am trezit și m-am dus în bucătărie. Mama dormea.
Ramira a început să plângă din nou.
— Ușa era deschisă… și un bărbat era în casă.
Colonelul a ieșit imediat din birou și a intrat în sala de vizite.
— Continuați, a spus el, cu voce joasă.
Fetița l-a privit direct.
— Era unchiul meu.
Ramira a încremenit.
— Fratele tatălui meu.
Colonelul a simțit cum i se aprinde un bec în minte.
A răsfoit rapid dosarul în gând.
Numele nu fusese niciodată investigat serios.
— Ce făcea acolo? a întrebat el.
— Se certa cu tata… dar tata nu mai era acolo. Apoi… a luat ceva… și după aceea… a fugit.
— Ai spus asta la poliție? a întrebat asistenta socială, vizibil tensionată.
Salomeea a dat din cap.
— Da… dar mi-au spus că sunt doar un copil și că am visat.
Camera a amuțit.
Ramira a izbucnit:
— V-am spus! V-am spus că nu am făcut nimic!
Colonelul a ridicat mâna.
— Liniște!
S-a apropiat de fetiță.
— Îți amintești cum arăta? exact?
Salomeea a închis ochii o clipă.
— Avea o cicatrice aici… a spus, atingându-și obrazul. Și mirosea a alcool.
Colonelul s-a întors spre unul dintre gardieni.
— Adu-mi imediat arhiva cu rudele apropiate.
Câteva minute mai târziu, dosarul era pe masă.
Numele a sărit în ochi.
Ion Fuentes.
Antecedente pentru violență.
Ultima adresă… în același oraș.
Colonelul a înțeles într-o clipă.
— Cum de n-am văzut asta… a murmurat.
A ridicat telefonul.
— Trimiteți echipaj imediat. Avem un suspect nou.
Ramira s-a prăbușit pe scaun, plângând.
Salomeea i-a luat mâna.
— Ți-am promis că spun adevărul, mami.
Orele care au urmat au fost haotice.
Poliția a găsit bărbatul în aceeași zi.
Beat.
Cu aceeași cicatrice.
Sub presiune, a cedat.
A recunoscut tot.
Furia.
Băutura.
Greșeala.
Și faptul că a fugit, lăsând-o pe Ramira să plătească.
Când vestea a ajuns înapoi la penitenciar, colonelul Mendeș a rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi a dat ordinul.
— O eliberați imediat.
Ușa celulei s-a deschis din nou.
Dar de data asta… nu pentru final.
Ramira a ieșit cu pași nesiguri.
Salomeea o aștepta.
Când s-au îmbrățișat, toți cei din jur au tăcut.
Pentru că, pentru prima dată după cinci ani…
dreptatea nu mai era doar un cuvânt.
Era reală.
Și venise din șoapta unui copil.