Am tras aer adânc în piept și m-am apropiat încet de ușă.
Loviturile nu se mai opreau. Se auzeau pași pe scară, uși deschizându-se, vecini curioși ieșind să vadă ce se întâmplă. Blocul, care de obicei era liniștit la ora aia, începea să prindă viață din cauza scandalului.
— Deschizi sau chem poliția?! — a urlat din nou.
Am zâmbit ușor. Pentru prima dată după ani întregi, nu mai simțeam frică.
Am descuiat.
Ușa s-a deschis larg, iar doamna Teresa a dat buzna înăuntru, fără să aștepte invitație. Era îmbrăcată elegant, dar părul îi era ciufulit, iar ochii îi ardeau de furie.
În spatele ei, Gabriel, transpirat și nervos, și încă doi vecini care se uitau peste umăr, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.
— Cum ți-ai permis?! — a izbucnit ea, arătând cu degetul spre mine —. M-ai făcut de râs în tot mall-ul! Toată lumea se uita la mine!
Am închis ușa încet, fără grabă.
— Nu te-am făcut eu de râs — am spus calm —. Te-ai făcut singură.
Gabriel a intervenit imediat:
— Luciana, încetează! Dă-i cardul înapoi și terminăm circul ăsta!
Am râs din nou, dar de data asta mai lung.
— Care card, Gabriel? Ăla pe care îl plăteam eu? Ăla care era pe numele meu?
S-a făcut liniște pentru o secundă.
Vecinii se uitau ba la mine, ba la ei.
— Tu ești obligată moral— a început el.
— Nu mai sunt obligată la nimic — l-am întrerupt —. Nu mai sunt nevasta ta. Nu mai sunt „banca familiei”. S-a terminat.
Doamna Teresa a făcut un pas spre mine.
— Fără mine nu ajungeai unde ești! — a spus ea —. Eu te-am acceptat în familie!
Am ridicat sprâncenele.
— M-ați acceptat pentru că vă plăteam facturile.
Un murmur s-a auzit din hol.
Un vecin mai în vârstă a dat din cap aprobator.
Gabriel s-a înroșit la față.
— Nu trebuia să spui asta în fața tuturor!
— Ba da — am răspuns —. Pentru că tot în fața tuturor m-ați umilit ani de zile.
Am făcut un pas înainte.
— Vreți adevărul? Uitați-l: ani de zile am muncit până noaptea târziu ca să vă susțin pe toți. Am plătit rate, tratamente, vacanțe, haine, mese. Și ce am primit în schimb? Jigniri. Ironii. Dispreț.
Liniștea s-a așternut din nou.
Se auzea doar respirația grea a doamnei Teresa.
— Gata — am spus, mai încet —. S-a terminat.
M-am dus la ușă și am deschis larg.
— Ieșiți.
Gabriel a încercat să mai spună ceva, dar s-a oprit. Pentru prima dată, nu mai avea control.
Doamna Teresa m-a privit lung, cu o ură rece.
— O să regreți.
Am dat din umeri.
— Nu mai am ce să regret.
Au ieșit, unul câte unul.
Vecinii s-au retras încet, șoptind între ei.
Am închis ușa și am rămas sprijinită de ea câteva secunde.
Liniște.
Adevărată.
Am mers înapoi în bucătărie, mi-am turnat încă un pahar de vin, deși era dimineață.
Am privit în jur.
Totul era al meu.
Fără datorii față de nimeni. Fără explicații. Fără umilință.
Atunci am înțeles ceva simplu, dar puternic:
nu pierdusem o familie.
Mă recâștigasem pe mine.
Și pentru prima dată după mult timp, m-am simțit, în sfârșit, acasă