Căsuța s-a apropiat calm, cu pași mici, așa cum învățase.
— Bună seara, bine ați venit. Vă pot aduce ceva de băut?
Cintia nici nu s-a uitat la ea.
— În primul rând, învață să vorbești corect, i-a spus, ridicând o sprânceană. Parcă ești de la țară.
Petre nu a reacționat. Doar a continuat să deruleze pe telefon.
Căsuța a rămas dreaptă.
— Sigur. Ce doriți?
— Adu-ne cel mai scump vin pe care îl aveți. Dar ai grijă… să nu-l verși, a spus Cintia, zâmbind ironic.
Câteva mese mai încolo, oamenii deja trăgeau cu urechea.
Căsuța s-a întors, a luat sticla și s-a întors fără grabă. Mâinile îi erau sigure.
A turnat vinul perfect.
Cintia a gustat și a făcut o grimasă exagerată.
— Asta e temperatura la care îl serviți? Dumnezeule… chiar nu știți nimic.
Apoi a venit replica aceea care a tăiat aerul:
— Nu ești decât o servitoare fără carte.
Tăcere.
Toată sala a înghețat.
Căsuța a rămas nemișcată o secundă.
Apoi, fără grabă, și-a băgat mâna în șorț și a scos stiloul.
Nu tremura.
— Aveți dreptate, a spus ea liniștit. Dar haideți să lămurim ceva.
Cintia a râs scurt.
— Te rog, luminează-mă.
Căsuța a luat bonul de comandă și a început să scrie.
Repede. Sigur. Clar.
Apoi a întors hârtia spre ea.
Cintia a clipit.
Textul era în engleză perfectă. Apoi dedesubt, în franceză. Apoi în latină.
— Vreți să continui și în germană sau e suficient? a întrebat Căsuța.
Un murmur a trecut prin sală.
Petre a ridicat pentru prima dată privirea.
Cintia a înghițit în sec.
— Ce e asta?
— Este un extras dintr-un contract comercial. Exact genul de document pe care îl studiez. Pentru doctorat.
Liniște din nou.
Dar de data asta… altfel.
Petre s-a uitat lung la Căsuța.
— Unde studiezi?
— La Universitatea din București.
— Și lucrezi aici?
— Da. Ca să pot plăti tratamentul mamei mele.
Cuvintele au căzut greu.
Cintia și-a schimbat poziția. Pentru prima dată, părea mică.
— Nu… nu contează, a încercat ea.
Dar deja conta.
Pentru că toată lumea privea acum altfel.
Nu mai vedeau o chelneriță.
Vedeau o femeie puternică.
Petre și-a lăsat telefonul pe masă.
— Îmi cer scuze pentru comportamentul soției mele.
Un șoc s-a simțit în aer.
Cintia a întors capul brusc.
— Poftim?!
— Ai mers prea departe, a spus el calm.
Ea a rămas fără replică.
Căsuța a înclinat ușor capul.
— Nu e nevoie de scuze. Doar… respect.
După câteva minute, masa lor era complet schimbată.
Cintia nu mai vorbea.
Petre, în schimb, a chemat-o din nou pe Căsuța.
— Dacă ai nevoie de ajutor… pentru studii sau pentru mama ta… spune-mi.
Ea a zâmbit ușor.
— O să mă descurc. Dar mulțumesc.
La final, când a venit nota, Petre a lăsat un bacșiș cât jumătate din salariul ei pe o lună.
Cintia a ieșit prima, fără să mai spună nimic.
Iar când ușa s-a închis în urma lor, sala a izbucnit în aplauze.
Căsuța a rămas acolo, cu stiloul în mână.
Nu pentru că a umilit pe cineva.
Ci pentru că, în sfârșit, fusese văzută.