Ion a privit lung după mașina care se îndepărta, ridicând praful drumului. Apoi s-a aplecat încet și a scos din buzunar un plic vechi, îndoit la colțuri.
— Ți-aduci aminte de bătrânul Popa din satul de lângă al nostru? m-a întrebat el, cu vocea tremurată.
— Cum să nu. A fost singurul care ne-a ajutat când a ars casa.
Ion a zâmbit amar.
— Cu o zi înainte să moară, mi-a dat asta. Mi-a zis că e dreptul nostru pentru munca de ani de zile pe care am făcut-o la terenul lui.
Am luat plicul și am rămas fără cuvinte când am văzut înăuntru o hârtie de la bancă. Nu era o simplă hârtie… era dovada că terenul de aproape 20 de hectare, pe care copiii credeau că nu mai e al nimănui, era trecut pe numele lui Ion.
Am izbucnit în plâns. Tot ce făcuseră copiii noștri… toate vorbele grele… și noi avuseserăm în tăcere ceva ce le-ar fi putut schimba viața.
Am pornit încet pe marginea drumului, ținându-l de braț pe Ion. După câțiva kilometri, o dubă mică s-a oprit lângă noi. Un tânăr cu chip bun ne-a întrebat:
— Unde mergeți, bunicilor?
— Cât mai departe de aici, am răspuns eu.
Ne-a dus până în satul următor. Acolo, la o pensiune mică, am găsit cazare și liniște. Am scos plicul, l-am pus pe masă și am început să facem planuri.
În următoarele luni, cu ajutorul notarului din sat, terenul a fost trecut oficial pe numele nostru. Am vândut jumătate și cu banii am cumpărat o casă frumoasă, într-un loc unde nu ne știa nimeni.
Când copiii noștri au aflat, a fost prea târziu. Ne-au căutat, ne-au scris, ne-au sunat. Dar Ion a spus doar atât:
— Părinții nu se aruncă pe marginea drumului ca pe niște saci de gunoi. Ceea ce ați pierdut nu e averea noastră, ci sufletul nostru.
De atunci, trăim liniștiți. Dimineața, Ion bea cafeaua pe verandă, iar eu ud florile. Nu ne mai doare trecutul. Poate pentru că, într-un fel, Dumnezeu ne-a arătat că dreptatea vine mereu, chiar și atunci când nu o mai aștepți.