Mihai a intrat zâmbind.
Zâmbetul acela perfect, pe care îl arăta tuturor.
Dar de data asta, eu vedeam clar ce era în spatele lui.
Am pus receptorul jos încet, fără să spun nimic.
— Cu cine vorbeai? — a întrebat el, calm.
— Cu mama — am răspuns, la fel de calm.
M-a privit câteva secunde, analizându-mă.
Apoi a dat din cap, mulțumit.
— E bine. Trebuie să fii liniștită acum.
S-a apropiat de pat și mi-a aranjat perna.
— O să mă ocup eu de toate. Acte, bancă, casa… să nu-ți faci griji.
Casa.
Din nou cuvântul ăla.
Am închis ochii pentru o clipă.
Nu ca să mă liniștesc.
Ci ca să nu vadă că deja mă pregăteam.
Pentru că, în acel moment, ceva s-a schimbat în mine.
Nu mai eram femeia care aștepta să moară.
Eram femeia care nu avea de gând să lase pe nimeni să-i fure viața… înainte să se termine.
După ce a plecat, am apăsat din nou butonul.
Am cerut apă.
Și hârtie.
Și un pix.
Asistenta mi le-a adus fără să întrebe prea mult.
Am început să scriu.
Nu testamente.
Nu regrete.
Instrucțiuni.
Pentru Ana.
Pentru avocat.
Pentru bancă.
Pentru fiecare lucru pe care Mihai credea că îl va primi ușor.
Am scris conturi.
Coduri.
Nume.
Și mai ales—
Adevărul.
În același timp, Ana ajunsese deja la casă.
Mai târziu avea să-mi spună cum a intrat.
Cum a mers direct în biroul lui Mihai.
Cum a deschis sertarul pe care el îl ținea mereu încuiat.
Și cum a găsit exact ce bănuiam.
Acte false.
Hârtii pregătite.
Semnături copiate.
Planul lui era făcut de mult.
Nu aștepta moartea mea.
O pregătea.
Când s-a întors în salon, Mihai părea liniștit.
Prea liniștit.
— Mâine vin niște oameni să discutăm niște lucruri — a spus el. — E mai bine să rezolvăm din timp.
Am dat din cap.
— Sigur.
Dar în acea noapte, lucrurile s-au întors.
Pentru că dimineața nu au venit „oameni”.
A venit poliția.
Și un avocat.
Și Ana.
Mihai nu a mai zâmbit.
Nu când i-au pus întrebări.
Nu când i-au arătat actele.
Și sigur nu când au scos cătușele.
— Ce e asta?! — a strigat el.
Dar vocea lui nu mai avea putere.
Pentru prima dată, părea mic.
Speriat.
Exact cum ar fi trebuit să fie.
Eu stăteam în pat, slăbită, dar lucidă.
Și l-am privit în ochi.
— Ai vrut totul prea repede — i-am spus.
Nu a mai avut ce să răspundă.
După ce l-au scos din salon, s-a lăsat liniștea.
Ana s-a apropiat de mine.
— Ați făcut bine, doamnă.
Am zâmbit slab.
— Nu… am făcut ce trebuia.
Doctorul a intrat câteva ore mai târziu.
Cu analize noi.
Cu o altă expresie.
— Se pare că… lucrurile nu sunt chiar atât de grave cum credeam — a spus.
Am clipit.
— Adică?
— Mai avem timp. Mult mai mult.
Am închis ochii.
Pentru prima dată după mult timp—
Nu de frică.
Ci de ușurare.
Pentru că uneori, viața nu îți dă doar timp.
Îți dă și o a doua șansă.
Iar eu nu aveam de gând să o irosesc.