Liniștea care s-a lăsat peste masă a fost atât de apăsătoare, încât până și zgomotul tacâmurilor din jur părea să se oprească.
Eduard a înghețat cu paharul în aer. Pentru o clipă, nu a mai fost omul sigur pe el din costumul gri. A fost doar băiatul meu, prins cu minciuna în gură.
— Mamă… tu… — a bâiguit el.
Clientul francez s-a retras ușor în scaun, privind când la mine, când la el. Nu mai zâmbea.
Am continuat calm, dar fiecare cuvânt al meu avea greutate:
— Înțeleg foarte bine ce spuneți. Tot. De la începutul cinei.
Eduard a lăsat încet paharul jos. Fața i s-a albit.
— Nu e ceea ce crezi…
— Ba este exact ceea ce cred — l-am întrerupt. — Vrei să mă păcălești să semnez ca să pui mâna pe clădire.
Am scos din geantă ochelarii și i-am pus încet pe nas. Nu pentru că aveam nevoie, ci pentru că voiam să vadă că nu mai sunt femeia pe care o credea el.
— Știi ceva, Eduard? — am spus mai încet. — Tatăl tău a muncit toată viața pentru acea clădire. Eu am ținut-o în picioare după ce el a murit. Cu chiria aia mi-am crescut copiii. Inclusiv pe tine.
Nu mai îndrăznea să mă privească în ochi.
— Și tu… — am continuat — ai vrut să o iei cu o hârtie și o minciună.
Clientul a intervenit, vizibil stânjenit:
— Doamnă… eu nu știam că…
— Știu — i-am răspuns, privind spre el. — Dumneavoastră măcar ați avut bun-simțul să ezitați.
Apoi m-am întors spre fiul meu.
— Îți spun ceva foarte clar: nu semnez nimic. Nici azi, nici mâine, niciodată.
Eduard și-a trecut mâna prin păr, nervos.
— Mamă, nu înțelegi… e o oportunitate! Vorbim de sute de mii de lei!
— Ba înțeleg foarte bine — i-am răspuns. — Înțeleg că pentru tine eu nu mai sunt mama ta. Sunt doar un obstacol.
Cuvintele mele au căzut greu.
Pentru prima dată, i-am văzut ochii umezi.
— Nu e așa…
— Ba da — am spus liniștit. — Dar știi ce nu înțelegi tu?
Am făcut o pauză.
— Că eu nu sunt slabă. Și nici naivă.
Am scos din geantă un plic.
— Pentru că, înainte să vin aici… am simțit ceva. Și m-am dus la notar.
Eduard a ridicat brusc privirea.
— Ce ai făcut?
— Am pus clădirea pe numele unei fundații — i-am spus simplu. — Va deveni cămin pentru bătrâni. Pentru oameni care chiar au nevoie.
A rămas fără cuvinte.
— Nu mai e a mea. Și, mai ales… nu va fi niciodată a ta.
Tăcerea a fost totală.
Am ridicat geanta, mi-am pus haina pe umeri și m-am ridicat de la masă.
— Ai vrut să mă folosești — i-am spus înainte să plec. — Dar uite că, de data asta, nu ți-a mers.
Am făcut câțiva pași, apoi m-am oprit și m-am întors o clipă.
— Și încă ceva, Eduard… dacă mai vrei vreodată să mă vezi, vino ca fiu. Nu ca afacerist.
Am plecat fără să mă uit înapoi.
În noaptea aceea, pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir cu adevărat.
Nu pierdusem nimic.
Din contră… îmi recâștigasem demnitatea.