…se pare că nu uitase nimic.
S-a oprit din aranjat florile, s-a uitat atent la mine și a clipit de câteva ori, de parcă încerca să pună cap la cap o amintire veche.
„Stai puțin…” a spus ea încet. „Tu ești băiatul acela… cu trandafirii?”
Am zâmbit ușor, cu un nod în gât.
„Da… eu sunt.”
Pentru o clipă, n-a zis nimic. Apoi și-a dus mâna la piept și a zâmbit cald, cum nu mai văzusem de ani de zile.
„Doamne… ce ai crescut.”
Florăria ei arăta la fel ca atunci. Mică, cochetă, cu miros de flori proaspete și pământ umed. Pe pereți erau ghivece agățate, iar pe tejghea, câteva buchete deja pregătite.
M-am uitat în jur și, pentru o secundă, m-am văzut din nou copilul acela de 12 ani, cu haine ponosite și ochii roșii de plâns, strângând un trandafir prea mare pentru mâinile lui.
„Am venit pentru buchetul de nuntă,” i-am spus.
„Al tău?” a întrebat ea, ușor surprinsă.
„Al soției mele,” am corectat, zâmbind. „Ne căsătorim peste două săptămâni.”
Ochii ei s-au luminat.
„Atunci trebuie să fie ceva deosebit.”
A început să scoată flori, să le compare, să le miroasă, să le așeze una lângă alta. Mă uitam la ea cum lucra, cu aceeași grijă ca atunci când îmi dădea buchetul pentru mama.
„Îți mai aduci aminte…?” am întrebat eu, încet.
S-a oprit și a dat din cap.
„În fiecare săptămână veneai. Nu spuneai nimic. Doar alegeai și plecai.”
Am zâmbit.
„Nu știam ce să spun atunci.”
„Nici nu trebuia,” a răspuns ea.
Am tăcut amândoi câteva secunde.
„M-ați ajutat mai mult decât credeți,” am spus, privind în jos. „Nu era vorba doar de flori.”
Ea nu m-a întrerupt.
„În fiecare săptămână aveam un motiv să merg mai departe. Să am grijă de ceva. Să nu simt că sunt singur.”
A lăsat foarfeca jos.
„Și acum?” m-a întrebat.
Am zâmbit larg.
„Acum nu mai sunt.”
A terminat buchetul în liniște. Era simplu, dar frumos. Trandafiri albi, câteva flori mici albastre și verdeață fină. Exact genul de buchet care nu țipă, dar spune tot.
„Cât costă?” am întrebat, scoțând portofelul.
Ea a dat din cap.
„Pentru tine… nimic.”
Am ridicat privirea, surprins.
„Nu, nu se poate. Vreau să plătesc.”
„Nu,” a spus ea ferm, dar blând. „Atunci ți-am dat flori pentru că aveai nevoie. Acum ți le dau pentru că meriți.”
Am simțit cum mi se umezesec ochii.
„Atunci… măcar lăsați-mă să fac ceva pentru dumneavoastră.”
S-a gândit o clipă.
„Ai grijă de familia ta,” a spus ea. „Atât.”
Am încuviințat din cap.
În ziua nunții, când am văzut-o pe ea — pe soția mea — venind spre mine cu buchetul acela în mâini, am simțit ceva ce nu pot descrie în cuvinte.
Nu era doar fericire.
Era liniște.
Era senzația că, după ani de lipsuri, de dor și de gol, viața mea se așezase, în sfârșit, la locul ei.
După ceremonie, înainte să plecăm spre restaurant, am făcut un ocol.
„Unde mergem?” m-a întrebat ea.
„Vreau să-ți arăt ceva.”
Am oprit la cimitir.
Acolo, printre cruci vechi și liniște, am mers direct la mormântul mamei.
Am îngenuncheat și am pus jos un buchet mic — trandafiri roșii.
Soția mea a rămas lângă mine, ținându-mă de mână.
„Ea m-a învățat să iubesc,” am spus încet. „Chiar și după ce a plecat.”
Vântul a adiat ușor printre copaci.
Am închis ochii pentru o secundă.
Și pentru prima dată… nu a mai durut la fel.
Pentru că știam că, undeva, ar fi fost mândră.
Și poate… ar fi zâmbit, văzând că băiatul care fura flori a ajuns să ofere, în sfârșit, iubire adevărată.