Ușa biroului s-a izbit de perete atât de tare, încât toate colegele au tresărit. Marina nu s-a ridicat de pe scaun. A rămas calmă, cu mâinile împreunate pe masă, ca și cum îl aștepta de mult.
— Ai înnebunit?! — a urlat Andrei, roșu la față. — Cum să blochezi cardul?! Mama s-a făcut de râs!
Marina l-a privit fix, fără să clipească.
— Mama ta sau tu?
Întrebarea l-a lovit mai tare decât orice palmă. Pentru o clipă, s-a blocat.
— Ce tot vorbești acolo?!
Marina s-a ridicat încet. Și-a luat geanta, apoi a scos din ea un dosar subțire.
— Hai să vorbim clar, Andrei. De câte ori ai folosit cardul meu fără să-mi spui?
— Ce prostii sunt astea?! Suntem soț și soție!
— Asta nu înseamnă că poți fura.
Cuvântul „fura” a căzut greu în aer.
Colegele se uitau una la alta, dar nimeni nu intervenea.
Marina a deschis dosarul și a început să scoată foi.
— Uite aici. Transferuri. Plăți. Retrageri. De luni de zile. Ba pentru „urgențe”, ba pentru „mama”, ba pentru „nevoi”.
Andrei a început să dea înapoi.
— Exagerezi…
— Nu. Am toate extrasele. Tot. Inclusiv tentativa de azi, de 250.000 de lei. Pentru o mașină. Pe numele cui, Andrei?
Tăcere.
— Pe numele mamei tale, nu?
El a strâns din dinți.
— Și ce dacă? E mama mea!
— Și eu ce sunt? Bancomatul vostru?
Vocea ei nu era ridicată. Dar era tăioasă.
Andrei a încercat să se apropie.
— Hai, măi, nu face scandal aici…
Marina a făcut un pas înapoi.
— Nu eu fac scandal. Eu doar termin o poveste.
A scos telefonul și a deschis un mesaj.
— Vezi asta? Plângere depusă la bancă. Și la poliție. Pentru utilizare frauduloasă a cardului.
Andrei a încremenit.
— Ești nebună?!
— Nu. Doar m-am trezit.
În acel moment, telefonul lui a început să sune. A privit ecranul.
— Mama…
Marina a zâmbit ușor.
— Răspunde. Chiar te rog.
Cu mâna tremurândă, Andrei a răspuns.
— Da… mamă?
Din telefon se auzea țipătul ei, chiar și de la distanță.
— ANDREI! A venit poliția aici! Ce-ai făcut?!
El a închis ochii.
Marina a continuat calm:
— Și asta nu e tot.
A mai scos un plic.
— Am depus și actele de divorț. Azi dimineață.
Andrei a simțit că i se taie picioarele.
— Marina… hai să vorbim…
— Am vorbit. Mult timp. Tu n-ai ascultat.
S-a îndreptat spre ușă, apoi s-a oprit.
— Știi ce e cel mai trist?
El nu a răspuns.
— Nu că m-ați mințit. Ci că ați crezut că sunt atât de naivă încât o să accept la nesfârșit.
A deschis ușa.
— Baftă la ratele pentru mașină… dacă mai apucați s-o luați.
Și a plecat.
Pe hol, aerul părea mai ușor. Pentru prima dată după mult timp, Marina a simțit că respiră cu adevărat.
Nu mai era frică. Nu mai era îndoială.
Doar liniște.
Și începutul unei vieți în care, în sfârșit, era doar a ei.