Când în sfârșit a urcat scările și a pus cheia în yală, ușa s-a deschis din interior. Marina stătea în prag, cu o expresie rece, dar surprinzător de calmă.
– Ai ajuns, spuse ea simplu.
Andrei încercă un zâmbet forțat, dar privirea ei pătrunzătoare îl tăia ca un cuțit. În sufragerie, lumina era aprinsă, iar pe masă îl aștepta ceva neașteptat: un dosar gros, plin cu hârtii și fotografii.
– Ce e asta? murmură el, simțind cum sângele i se retrage din obraji.
Advertisements
– Adevărul, Andrei, răspunse Marina. Am obosit să mai joc teatru.
Se așeză pe canapea și deschise dosarul. Fotografiile îl arătau pe el și pe Vica la mare, la restaurant, îmbrățișați, zâmbind. Nu era loc de scuze sau explicații.
Andrei își duse mâinile la tâmple. – Cine ți-a dat astea?
– O prietenă veche, zise Marina, cu un aer aproape trist. Știi, în satul bunicilor mei se zice că adevărul iese la iveală ca uleiul pe apă. Așa a fost și acum.
Între ei se lăsă o liniște grea. Marina se ridică, își scoase verigheta și o puse pe masă.
– Eu am terminat. De aici înainte, drumurile noastre se despart.
Andrei își simțea sufletul prăbușindu-se. Toate planurile, promisiunile, chiar și sentimentul de libertate pe care credea că îl are alături de Vica, păreau acum goale, lipsite de sens.
Marina continuă: – Îți las apartamentul. Eu am unde să mă duc. La părinți, la țară. Poate liniștea de acolo o să-mi vindece inima. Știi cum e la sat, cocoșul cântă dimineața, vecinii se salută cu „Doamne-ajută”, iar timpul curge altfel. Acolo oamenii știu să ierte, dar eu nu mai pot.
Lacrimi îi străluceau în ochi, dar vocea îi rămânea fermă.
Andrei căzu în genunchi. – Marina, te rog…
Dar ea doar dădu din cap. – Nu e vorba doar de mine, Andrei. Și tu trebuie să-ți găsești drumul.
A doua zi, Marina își luă câteva lucruri și plecă. În urma ei, casa părea mai pustie decât oricând.
Andrei rămase singur, privind fotografia de familie de pe noptieră, aceeași pe care Marina o privise înainte să-l lase să plece. Acum înțelese: nu trădarea lui îl lovea cel mai tare, ci pierderea femeii care fusese mereu alături de el.
În acea liniște apăsătoare, pentru prima dată după mult timp, își auzi propriul suflet. Și își dădu seama că uneori, cea mai grea pedeapsă nu e singurătatea, ci faptul că îți dai seama prea târziu ce ai pierdut.