Mariana s-a așezat la masă fără să-și ia ochii de la mapa albastră.
— Ce ai făcut cu banii, tată?
Vasile și-a potrivit ochelarii și a scos câteva hârtii.
— O parte i-am cheltuit. Lemne, medicamente, impozite, ce mai trebuia pe aici. Dar eu n-am avut nevoie de cât îmi trimiteai tu.
— Și restul?
— I-am pus deoparte.
Mariana răsfoi documentele.
Nu era vreo avere ascunsă. Nu erau sume fabuloase.
Dar, adunați an după an, rămăseseră suficienți bani cât să înțeleagă că tatăl ei păstrase o bună parte din ceea ce îi trimisese.
— De ce?
Vasile o privi ca și cum răspunsul ar fi fost evident.
— Pentru că sunt banii tăi.
— Nu, tată. Ți i-am trimis ție.
— Știu.
— Atunci trebuia să-i folosești! Să-ți pui o centrală mai bună, să repari baia, să chemi pe cineva să te ajute…
Bătrânul zâmbi.
— Mariana, eu am trăit aici și înainte să pleci tu în Italia.
Replica o opri.
Vasile scoase dintre hârtii un carnețel.
Pe fiecare pagină scrisese, cu litere mici, sumele primite și cheltuielile făcute.
Lemne.
Medicamente.
Reparația acoperișului.
Doctor.
Impozit.
Restul fusese pus deoparte.
— Dar pentru ce îi păstrai?
Bătrânul își coborî privirea.
— M-am gândit că într-o zi poate te întorci.
Mariana simți un nod în gât.
— Și?
— Și poate n-o să mai vrei să pleci.
Vasile îi împinse mapa înapoi.
— Atunci să ai cu ce începe iar aici.
Mariana își duse mâna la gură.
Cincisprezece ani muncise în casele altora ca să-i poată trimite tatălui bani.
Iar tatăl ei îi strânsese, în tăcere, pentru ziua în care fata lui s-ar fi întors acasă.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că dacă-ți spuneam, nu mi-i mai trimiteai.
— Normal că nu!
Vasile râse încet.
— Vezi?
Mariana râse și ea printre lacrimi.
Apoi privirea i-a căzut spre cârja rezemată de perete.
— Acum spune-mi ce ai pățit.
— Nimic grav.
— Tată…
— M-a supărat un genunchi. Am și căzut astă-iarnă.
— Și nu mi-ai spus.
— Erai departe. Ce rezolvai dacă te speriam?
Mariana s-a ridicat.
— Mâine mergem la doctor.
— Am fost.
— Mai mergem o dată.
— Mariana…
— Nu discutăm.
Vasile a privit-o câteva clipe, apoi a zâmbit.
— Bine, tată.
În ziua următoare au mers împreună la Suceava.
Din fericire, situația nu era atât de gravă pe cât se temuse Mariana. Vasile avea nevoie de tratament, recuperare și, mai ales, să nu mai facă singur toate treburile grele din gospodărie.
Problema putea fi gestionată.
Timpul, însă, nu putea fi dat înapoi.
În zilele următoare, Mariana a început să observe lucruri pe care nu le văzuse la telefon.
Tatăl ei obosea după câteva minute de mers.
Își punea ochelarii ca să citească etichetele medicamentelor.
Se ținea de marginea mesei când se ridica.
Și vorbea tot mai des despre întâmplări petrecute cu zeci de ani în urmă.
Într-o după-amiază, Mariana l-a găsit iar la poartă.
Stătea pe același scaun.
— Pe cine mai aștepți acum? îl întrebă ea.
Vasile ridică privirea și zâmbi.
— Pe nimeni. Acum ești aici.
Mariana s-a așezat lângă el.
Au rămas câteva minute fără să vorbească.
Apoi ea l-a întrebat:
— Chiar ieșeai aici când vedeai mașini cu numere de Italia?
Bătrânul s-a rușinat.
— Cine ți-a spus?
— Tanti Ileana.
— Vorbește prea mult femeia aia.
— Tată…
Vasile oftă.
— Mai ieșeam.
— Credeai că sunt eu?
— Câteodată.
Mariana și-a plecat capul.
— Și când vedeai că nu sunt?
— Intram înapoi în curte.
Atât.
Fără reproș.
Tocmai asta a durut-o cel mai tare.
— Eu chiar am crezut că am grijă de tine.
Vasile și-a pus mâna peste mâna ei.
— Ai avut grijă de mine.
— De la două mii de kilometri.
— Ai muncit, mi-ai trimis bani, m-ai sunat. Nu spune că n-ai făcut nimic.
— Dar tu nu asta voiai.
Bătrânul s-a uitat spre drum.
— La bătrânețe nu mai vrei multe.
A făcut o pauză.
— Mai auzi o voce. Mai vezi un om drag intrând pe poartă. Mai stai la o cafea. Atât.
Mariana a rămas în Bucovina zece zile.
Cele zece zile au trecut mai repede decât oricare dintre cei cincisprezece ani.
Când a venit momentul să se întoarcă în Italia, Vasile a mers cu ea până la poartă.
— Când mai vii? întrebă el.
Altădată, Mariana ar fi spus „când pot”.
De data aceasta i-a spus o dată.
— În octombrie. Mi-am luat deja liber.
Bătrânul zâmbi.
— Atunci te aștept.
Și Mariana s-a ținut de cuvânt.
A venit în octombrie.
Apoi de Crăciun.
Primăvara următoare a stat aproape două săptămâni.
Nu și-a abandonat serviciul și nici viața construită în Italia. Dar a încetat să mai creadă că vizitele acasă pot fi amânate la nesfârșit.
A găsit și o femeie din sat care trecea zilnic pe la Vasile, iar ea și tatăl ei au început să vorbească prin video aproape în fiecare seară.
Banii au continuat să vină, dar mai puțini.
— Iar mi-ai trimis? o certa Vasile.
— Da.
— Ți-am spus că am.
— Ăștia sunt pentru lemne. Și să nu-i pui în mapă!
— Vedem noi.
— Tată!
Și amândoi râdeau.
Mapa albastră a rămas în bufet.
Mariana n-a luat niciun ban din ea.
— Sunt ai tăi, îi spunea tatălui.
— Ba sunt ai tăi.
N-au reușit niciodată să se pună de acord.
Dar nici nu mai conta.
Pentru că Mariana înțelesese, în sfârșit, ce încercase tatăl ei să-i spună în seara aceea la telefon.
Timp de cincisprezece ani îl întrebase mereu ce îi mai trebuie.
Lemne?
Medicamente?
Haine?
Bani?
Vasile răspundea aproape întotdeauna la fel:
„Am.”
Și chiar avea.
Singurul lucru care îi lipsea nu încăpea într-un colet și nu putea fi trimis prin transfer bancar.
Era fata lui, intrând din nou pe poartă.
Iar după cincisprezece ani, Mariana învățase să nu-l mai lase să aștepte.