Apa șiroi peste fața celui din sicriu, iar stratul gros de machiaj începu să se scurgă.
În sală se făcu liniște.
Sub privirile tuturor, conturul sprâncenelor și culoarea pielii se schimbau treptat. Nu era ceva supranatural. Machiajul profesional, aplicat pentru a reconstitui trăsăturile, se desprindea odată cu apa.
Marina se apropie din nou.
Privi câteva secunde chipul și spuse cu o voce hotărâtă:
— Acesta nu este soțul meu.
Câteva rude protestară imediat.
— Marina, oprește-te!
— Durerea te face să vezi lucruri care nu există.
Dar ea clătină din cap.
— Nu. Ovidiu avea o cicatrice mică sub urechea dreaptă, din copilărie. Omul acesta nu o are. Și nici verigheta lui nu este aici.
Directorul casei funerare se apropie vizibil stânjenit.
Verifică documentele, apoi ceru discret angajaților să închidă capacul sicriului și să oprească ceremonia.
Atmosfera devenise apăsătoare.
La scurt timp sosiră și polițiștii.
Au verificat din nou eticheta de identificare și au constatat că existase o eroare gravă. În urma unui schimb accidental de documente între două cazuri aflate în aceeași zi la medicina legală, trupul fusese identificat greșit înainte de predarea către familie.
Marina se așeză pe un scaun.
Nu știa dacă să plângă sau să spere.
Dacă trupul nu era al lui Ovidiu, atunci unde era el?
În orele următoare, autoritățile au reluat verificările. Au comparat amprentele și fișele medicale și au stabilit identitatea reală a persoanei din sicriu, contactând familia acesteia pentru a remedia situația.
În același timp, anchetatorii au revenit la locul unde fusese găsită mașina lui Ovidiu.
De această dată au cercetat zona mai atent.
La câteva sute de metri de șosea au descoperit urme care duceau spre o cabană părăsită. Acolo l-au găsit pe Ovidiu, slăbit și deshidratat, dar în viață.
Le-a povestit că în noaptea accidentului ieșise singur din mașină după impact și căzuse pe un mal abrupt, unde își pierduse cunoștința. Din cauza terenului accidentat și a vegetației dese, nu fusese observat în timpul primei operațiuni de căutare.
Când Marina l-a văzut la spital, l-a îmbrățișat fără să spună nimic.
După câteva clipe, Ovidiu șopti:
— Toată lumea îmi spune că ai oprit înmormântarea.
Ea zâmbi printre lacrimi.
— Nu puteam să-mi iau rămas-bun de la cineva despre care simțeam că nu ești tu.
Câteva săptămâni mai târziu, ancheta administrativă a stabilit că identificarea greșită fusese rezultatul unei serii de erori procedurale, iar instituțiile implicate și-au revizuit modul de lucru pentru a preveni repetarea unor astfel de situații.
Marina nu s-a considerat niciodată o eroină.
A spus doar că, atunci când ceva nu se potrivește, merită să pui întrebări, chiar dacă toți ceilalți sunt convinși că răspunsul este deja cunoscut. Uneori, atenția la detalii și curajul de a vorbi pot schimba complet cursul unei povești.