Partea a 2-a – Continuarea poveștii Am rămas cu telefonul lipit de ureche câteva secunde după ce apelul s-a întrerupt.
„Mamă, să nu mai trimiți nimic.”
Cuvintele Elenei nu-mi ieșeau din minte.
Am sunat din nou. O dată. De două ori. De cinci ori.
Nimic.
Beatrice m-a găsit în bucătărie, lângă masa pe care o pregătisem pentru fetele mele.
— Lucia, ce s-a întâmplat?
— Nu știu, i-am răspuns. Dar ceva nu e în regulă.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Dimineața, la ora șapte, telefonul a vibrat.
Era Elena.
— Mamă, înainte să spui ceva, ascultă-mă până la capăt.
— Unde sunteți?
A urmat o tăcere.
— Acasă.
Am încremenit.
— Cum adică acasă? Marta mi-a spus că sunteți în Egipt.
Elena a început să plângă.
— N-am fost niciodată în Egipt.
Mi-am tras un scaun și m-am așezat.
Atunci mi-a povestit tot.
Cu câteva zile înainte să plece spre Italia, Marta găsise pe internet o ofertă incredibilă pentru o vacanță în Egipt. Un bărbat pe nume Radu le promisese zbor, hotel și transferuri la un preț atât de mic încât părea imposibil.
Și chiar era.
Fără să-mi spună nimic, fetele luaseră banii pe care eu îi trimisesem pentru drumul spre Italia și îi dăduseră lui.
Aproape pe toți.
— Am crezut că mergem câteva zile în Egipt și apoi găsim noi bani să venim la tine, mi-a spus Elena. Marta era convinsă că facem o afacere bună.
— Și fotografia?
— Era una mai veche. Marta a pus-o ca să crezi că suntem acolo. Îi era rușine să-ți spună adevărul.
Radu dispăruse.
Telefon închis. Conturi șterse. Nici bilete, nici hotel, nici bani.
Am închis ochii.
Deci nu mă abandonaseră pentru o vacanță.
Dar mă mințiseră.
Și pierduseră aproape toate economiile pentru care muncisem luni întregi.
— De ce mi-ai spus să nu mai trimit nimic?
— Pentru că Marta voia să-ți ceară alți bani. Spunea că trebuie să recuperăm cumva pierderea. Eu n-am mai putut.
Am rămas mult timp fără să spun nimic.
— Mamă?
— Sunt aici.
— Ne ierți?
M-am uitat la cele două cadouri de lângă fereastră.
— Vă iubesc. Dar asta nu înseamnă că pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Banii se pot câștiga din nou, am continuat. Încrederea, mai greu.
Pentru prima dată de când erau mici, nu m-am grăbit să le rezolv problema.
Nu le-am trimis alți bani.
Nu am sunat pe nimeni în locul lor.
Le-am spus să meargă la poliție, să păstreze conversațiile, dovezile plăților și toate datele pe care le aveau despre acel om.
Apoi le-am spus ceva ce cred că le-a durut mai tare decât dacă aș fi țipat:
— De aici înainte, voi reparați ce ați stricat.
Au trecut câteva săptămâni.
Elena și-a luat un al doilea serviciu în weekend. Marta a început să lucreze după program.
Într-o zi mi-au intrat în cont 300 de lei.
La explicația plății scria simplu:
„Prima parte.”
Luna următoare au venit 500.
Apoi 700.
Nu suma conta.
Conta că, pentru prima dată, nu-mi mai cereau mie să le salvez.
În fiecare duminică vorbeam la telefon. La început conversațiile erau scurte și stânjenitoare. Apoi, încet, am început din nou să râdem.
În august, Beatrice m-a chemat într-o dimineață la fereastră.
— Lucia, cred că te caută cineva.
În fața casei opriseră două fete cu valize.
Am rămas nemișcată.
Elena și Marta.
Am coborât atât de repede, încât aproape am uitat să-mi iau papucii.
Marta plângea deja.
— De data asta biletele le-am cumpărat noi, mi-a spus.
Elena mi-a întins un plic.
— Și aici mai e o parte din bani.
N-am deschis plicul.
L-am pus deoparte și le-am luat în brațe.
Nu pentru că uitasem.
Nu uitasem deloc.
Dar în lunile acelea înțelesesem ceva.
Uneori, să-ți iubești copiii nu înseamnă să-i salvezi de fiecare consecință.
Înseamnă să-i lași să repare singuri ceea ce au stricat și să fii acolo când se întorc mai maturi.
În seara aceea am scos din dulap cele două cadouri pe care le cumpărasem de Paște.
— Le-ai păstrat? a întrebat Marta, cu ochii în lacrimi.
— Da.
— După tot ce am făcut?
Am privit-o.
— Sunt mama voastră. Supărarea trece. Dragostea nu.
Am mâncat împreună la aceeași masă pe care, cu luni înainte, o privisem singură.
De data aceasta nu mai era Paște.
Nu aveam cozonac proaspăt și nici masa perfect aranjată.
Dar le aveam pe ele.
Și, pentru prima dată după multă vreme, nu veniseră pentru că mama le trimisese bani.
Veniseră pentru că își doriseră cu adevărat să ajungă la mine.
Iar asta valora mai mult decât cei 7.500 de lei pe care îi crezusem pierduți.