Am simțit că nu mai pot respira.
În fața mea nu mai era băiatul care învârtea toate fetele la hora din sat.
Era un bătrân cu părul alb și spatele puțin încovoiat.
Dar ochii…
Ochii lui erau aceiași.
Am rămas amândoi tăcuți.
Parcă cincizeci și cinci de ani încăpeau în liniștea dintre noi.
El a fost primul care și-a găsit glasul.
— Am trecut de trei ori pe lângă poarta ta până să am curaj să bat.
Mi-am șters lacrimile cu colțul basmalei.
— Intră, Costele…
L-am poftit în bucătărie.
I-am turnat o cafea.
Am pus-o în fața lui pe aceeași masă la care băuseră cafea și tata, și Traian.
Am stat de vorbă ore întregi.
Mi-a povestit că s-a însurat la puțin timp după ce a plecat din sat.
Că a avut o soție bună.
Că au muncit o viață întreagă împreună.
Dar Dumnezeu nu le-a dăruit copii.
Mi-a spus că anul trecut și-a pierdut soția, iar casa i s-a părut dintr-odată prea mare și prea goală.
Atunci și-a dat seama că îi era dor de sat.
De ulițele pe care copilărise.
De fântâna la care ne văzuserăm ultima dată.
Și…
De mine.
Am lăsat privirea în ceașca de cafea.
— Eu am crezut că m-ai uitat.
A zâmbit trist.
— Te-am respectat pe tine și mi-am respectat soția.
Dar uitat…
Nu te-am uitat niciodată.
Am simțit că mi se umplu din nou ochii de lacrimi.
În săptămânile care au urmat a început să vină tot mai des.
Îmi tăia lemnele.
Îmi repara gardul.
Îmi aducea pâine când mergea la magazin.
Într-o dimineață m-am trezit și am găsit cafeaua pregătită.
Am râs.
Cincizeci de ani îi făcusem eu cafeaua altcuiva.
Acum, pentru prima dată, cineva o pregătea pentru mine.
Într-o seară stăteam amândoi pe prispă.
Soarele cobora încet peste grădini.
Fără să spună nimic, Costel mi-a luat mâna.
Am rămas așa.
Doi bătrâni.
Ținându-se de mână ca doi adolescenți.
Credeam că, după atâția ani, nimic nu ne mai poate despărți.
Dar m-am înșelat.
Când copiii mei au aflat, părerile s-au împărțit.
Lenuța a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat.
— Mamă, meriți și tu să fii fericită.
Ionel a ridicat din umeri.
— Dacă ție îți este bine, și mie îmi este.
Însă Vasile a intrat în casă ca o furtună.
— Mamă, ce-o să spună lumea?
Am rămas liniștită.
— Lumea a vorbit și când m-am măritat.
Vorbește și acum.
Dar viața mea n-a trăit-o niciodată lumea.
Vasile a arătat spre Costel.
— Și casa? Și pământul? Pentru asta s-a întors?
Costel s-a ridicat fără grabă.
— Casa rămâne a copiilor tăi, Vasile.
Eu am venit cu mâinile goale.
N-am nevoie nici de acte, nici de pământ.
Am nevoie doar de un om cu care să beau o cafea dimineața și să nu mai adorm singur seara.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Până și Vasile a rămas fără cuvinte.
A plecat supărat.
Dar, o lună mai târziu, s-a întors cu soția și copiii.
La plecare, s-a apropiat de Costel.
Nu i-a spus nimic.
Doar l-a bătut ușor pe umăr.
La noi, în sat, gestul acela înseamnă mai mult decât o mie de vorbe.
Au trecut câteva luni.
Într-o seară de toamnă, stăteam din nou pe prispă, fiecare cu cana lui de cafea.
Costel s-a uitat lung la mine.
— Marioara…
— Da?
— Noi nu mai avem timp de pierdut.
A tăcut câteva clipe.
— Vrei să nu mai fim singuri niciodată?
Am simțit că mă întorc pentru o clipă la fata de șaptesprezece ani care plângea lângă fântână.
De data aceasta nu mai era tata acolo.
Nu mai era nimeni care să hotărască în locul meu.
L-am privit în ochii aceia căprui pe care îi iubisem toată viața.
Și i-am răspuns ceea ce ar fi trebuit să-i spun cu cincizeci și cinci de ani în urmă.
— Vreau, Costele.
Ne-am cununat civil într-o zi obișnuită.
Fără lăutari.
Fără nuntă mare.
Doar cu copiii lângă noi.
Astăzi, în fiecare dimineață, mă trezesc cu o cană de cafea pregătită.
Iar în fiecare seară adorm ținându-l de mână.
Am înțeles, în sfârșit, că iubirea nu întreabă câți ani ai.
Întreabă doar dacă ai avut curajul să o primești atunci când s-a întors la poarta ta.