Masa era plină. Friptură. Salate. Prăjituri.
Radu era în centrul atenției, povestind cât de bine merge afacerea lui.
— Dacă mai prind încă două contracte cu firme, până la iarnă schimb mașina cu una nouă, spunea el râzând.
L-am privit fără să spun nimic.
Cu doar câteva zile înainte, aceeași mașină era, după spusele lui, „mai mult în service decât pe șosea”.
Interesant cât de repede se reparase.
Am așteptat până când s-au strâns farfuriile.
Apoi m-am ridicat.
— Radu, putem vorbi două minute despre cei cincisprezece mii de euro?
La masă s-a făcut liniște.
Radu a zâmbit larg.
— Elena… iar începi?
— Doar o întrebare.
— Ți-am explicat. Mai am nevoie de puțin timp.
— Cât?
A ridicat din umeri.
— Câteva luni.
Am dat încet din cap.
— Înțeleg.
Mi-am deschis geanta și am scos plicul alb.
L-am pus în fața lui.
— Atunci citește, te rog.
L-a privit câteva secunde fără să-l atingă.
— Ce este?
— Deschide-l.
A început să zâmbească.
— Sper că nu mi-ai adus un contract pe care ai uitat să mi-l dai atunci.
— Nu.
L-a desfăcut.
Pe măsură ce citea prima pagină, zâmbetul i s-a șters încet de pe față.
— Ce-i asta?
— Notificarea prin care îți aducem la cunoștință că, începând de mâine dimineață, mașina nu va mai fi folosită de tine.
A izbucnit în râs.
— Ești serioasă?
— Foarte.
— Nu poți să faci asta.
Am împins spre el încă două documente.
— Contractul de vânzare-cumpărare.
Certificatul de înmatriculare.
Asigurarea.
Toate sunt pe numele lui Andrei.
Radu a început să răsfoiască foile din ce în ce mai repede.
Pentru prima dată, mâinile îi tremurau.
— Și?
— Și înseamnă că proprietarul mașinii decide cine o folosește.
La masă nu se mai auzea nimic.
Ioana se uita când la mine, când la el.
— Radu… despre ce vorbește?
El a încercat să zâmbească.
— Exagerează.
Am scos telefonul și l-am așezat lângă documente.
— Nu exagerez.
Ieri dimineață am semnat un contract cu o companie de transport executiv.
Mașina începe activitatea acolo de luni.
Șoferul este deja angajat.
Radu a încremenit.
— Ce șofer?
— Nu tu.
Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare.
— Nu poți să-mi iei mașina! a izbucnit el.
— Ba nu.
Nu îți iau nimic.
Îmi iau înapoi ceea ce este al nostru.
Ai uitat că ai acceptat singur condiția aceasta.
Ai spus că într-o lună vei restitui banii.
A trecut luna.
În schimb, ai ales să râzi de noi.
Ioana s-a întors brusc spre el.
— Este adevărat?
Nu i-ai spus niciodată că mașina este pe numele lui Andrei?
Radu nu răspundea.
Ținea privirea în pământ.
Am continuat calm.
— Știi ce m-a deranjat cel mai mult?
Nu faptul că întârzii cu banii.
Afacerile merg și bine, și rău.
Se întâmplă.
M-a deranjat că ai decis să ne minți.
Și mai ales că ai crezut că suntem suficient de naivi încât să nu aflăm.
Radu și-a trecut mâna prin păr.
— Elena… putem discuta.
— Sigur.
Chiar acum.
Ai două variante.
Prima.
Îmi returnezi cei cincisprezece mii de euro și în aceeași zi semnăm actele prin care mașina trece pe numele tău.
A doua.
Contractul cu noua companie rămâne valabil.
Veniturile produse de mașină vor merge în contul proprietarului, adică al lui Andrei, până când recuperăm integral suma împrumutată.
Radu a rămas fără cuvinte.
Socrul meu a rupt primul liniștea.
— Stai puțin…
Tu chiar voiai să nu le mai dai banii înapoi?
Ioana avea lacrimi în ochi.
— Radu… spune că nu este adevărat…
El n-a mai putut spune nimic.
Andrei, care până atunci tăcuse, s-a uitat liniștit spre el.
— Știi ceva?
Dacă veneai la noi și spuneai sincer că ai nevoie de încă șase luni, probabil acceptam.
Dar în clipa în care ai confundat bunătatea cu prostia, ai pierdut singur singurul avantaj pe care îl aveai.
Radu a închis încet plicul.
Nu mai era omul care, cu câteva minute înainte, făcea glume și vorbea despre viitoarea lui mașină.
Era un om care înțelesese, prea târziu, că o contabilă nu uită cifrele.
Și nici promisiunile.
În aceeași săptămână, Radu a făcut rost de bani, a achitat întreaga datorie și a plătit inclusiv dobânda pe care o promisese la început.
Când a venit să semneze actele finale, a evitat să mă privească în ochi.
I-am întins documentele și i-am spus calm:
— Ține minte un singur lucru, Radu.
Un împrumut se poate negocia.
Respectul, niciodată.
A luat cheile mașinii fără să spună un cuvânt.
Iar de atunci, de fiecare dată când cineva din familie întreabă dacă mai împrumut bani rudelor, răspunsul meu este același:
— Da.
Dar niciodată fără o garanție și niciodată fără să-mi respect propria muncă.