Telefonul primit în zorii zilei părea atât de absurd, încât Daniel a fost convins că cineva îi făcea o farsă.
Se pregătea să plece la serviciu când ecranul telefonului a afișat un număr necunoscut. A răspuns fără ezitare, iar după primele cuvinte rostite de femeia de la celălalt capăt al firului a simțit că lumea i se clatină.
— Vorbesc cu domnul Daniel Oprea?
— Da.
— Vă sun din partea Spitalului Județean. Soția dumneavoastră a adus pe lume un copil în această dimineață, însă au apărut complicații și se află acum la terapie intensivă. Este nevoie să veniți cât mai repede.
Daniel a rămas mut.
— Cred că s-a produs o încurcătură. Nu sunt căsătorit.
Asistenta a făcut o scurtă pauză.
— Permiteți-mi să verific din nou datele.
S-au auzit foi răsfoite, apoi vocea ei a revenit, la fel de sigură.
— Numele este Daniel Oprea, iar codul numeric personal se termină în 482.
Daniel a încremenit.
Era, fără îndoială, CNP-ul lui.
— Cum este posibil?
— În fișa pacientei apăreți atât ca soț, cât și ca persoană de contact. Vă rugăm să ajungeți cât mai repede.
Apelul s-a încheiat înainte ca el să mai poată pune alte întrebări.
A rămas câteva clipe privind telefonul. Totul părea lipsit de logică. Mintea îi spunea că trebuie să ignore situația, însă un alt gând nu-i dădea pace: dacă, dincolo de această eroare, cineva avea cu adevărat nevoie de ajutor?
În câteva minute era deja la volan, îndreptându-se spre spital.
Pe drum încerca să găsească o explicație. Poate cineva îi folosise identitatea. Poate exista o confuzie administrativă sau o persoană cu același nume. Oricare variantă părea improbabilă.
La sosire, o doctoriță îl aștepta în hol.
— Domnul Oprea?
— Eu sunt.
I-a întins imediat dosarul medical.
— Pacienta a fost internată în stare gravă. A născut prematur, iar acum este monitorizată la terapie intensivă. În toate documentele figurați drept soț.
Daniel a răsfoit rapid actele.
Numele femeii nu-i spunea absolut nimic.
— Nu am întâlnit-o niciodată.
Doctorița l-a privit atent.
— Sunteți sigur?
— Fără niciun dubiu.
Între ei s-a așternut tăcerea.
După câteva momente, Daniel a întrebat:
— Cum se simte?
— Starea ei este stabilă, dar încă nu poate purta o conversație.
— Iar copilul?
— Se află la secția de neonatologie și este atent supravegheat.
Daniel și-a trecut mâna peste față.
Nu înțelegea de ce numele lui apărea în acele documente, însă un lucru era limpede: o mamă și un nou-născut traversau momente critice.
— Până aflăm ce s-a întâmplat, nu plec nicăieri.
Doctorița a ridicat ușor sprâncenele.
— Realizați că, în aceste condiții, toate formalitățile medicale vor trebui gestionate de dumneavoastră?
Daniel a încuviințat fără ezitare.
— Dacă prezența mea poate ajuta în vreun fel, ocupați-vă de tot ce este necesar. Important este ca ei să primească îngrijirea de care au nevoie.
Femeia l-a privit câteva secunde, impresionată de hotărârea lui, apoi l-a condus pe un coridor lung până în fața unui salon.
Prin geamul ușii se vedea o tânără întinsă pe pat, foarte palidă, cu perfuzii și bandaj la mână.
Daniel s-a apropiat instinctiv.
Nu o cunoștea.
Și totuși, chipul ei îi trezea un sentiment ciudat de familiaritate.
Încerca să-și amintească unde l-ar fi putut vedea, dar fără succes.
În timp ce privea prin geam, doctorița a rupt liniștea.
— Mai este ceva ce trebuie să aflați.
Daniel s-a întors spre ea.
— Ce anume?
Medicul a inspirat adânc înainte să răspundă.
— Înainte să-și piardă cunoștința, pacienta a repetat același mesaj de mai multe ori. Ne-a rugat ca, dacă ajungeți aici, să vă transmitem un singur lucru.
Daniel a simțit cum inima începe să-i bată tot mai repede.
— Ce v-a spus?
Doctorița l-a privit în ochi.
— A spus că, în urmă cu două luni, v-a trimis un mesaj, dumneavoastră l-ați citit… dar nu i-ați răspuns niciodată. În acel moment, Daniel a înțeles că misterul abia începea și că răspunsurile pe care le căuta aveau să-i schimbe viața într-un mod pe care nu și-l imaginase vreodată.