Alexandru a încremenit.
— Ce vrei să spui?
Elena și-a împreunat mâinile pe masă și a rămas surprinzător de calmă.
— Exact ce ai auzit.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Copiii se uitau când la tatăl lor, când la mamă, fără să înțeleagă ce se întâmpla.
Alexandru a încercat să zâmbească.
— Nu încerca să mă sperii.
— Nu încerc. Doar îți spun că aseară te-am auzit când vorbeai la telefon.
Zâmbetul i-a dispărut instantaneu.
— Ai spus că important este să nu ajung la conturi. Așa că primul lucru pe care l-am făcut dimineață a fost să merg la bancă.
Elena a deschis geanta și a scos un plic.
L-a așezat încet pe masă.
— Ții minte când am deschis contul pentru economiile familiei? Ai insistat să fie pe numele meu, pentru că tu aveai popriri dintr-o afacere mai veche și spuneai că este mai sigur așa.
Alexandru a înghițit în sec.
Știa foarte bine despre ce cont era vorba.
În el se aflau economiile strânse în aproape douăzeci de ani.
Banii pentru facultatea copiilor.
Pentru renovarea casei.
Pentru zile grele.
— Ieri am discutat cu consilierul bancar. Contul este doar pe numele meu. Nimeni nu poate dispune de acei bani fără acordul meu.
Fiul a ridicat pentru prima dată privirea.
— Tată…
Alexandru și-a pierdut calmul.
— Nu ai dreptul!
Elena l-a întrerupt.
— Ba da. Exact așa sunt semnate actele pe care chiar tu m-ai rugat să le semnez acum mulți ani.
A scos încă un dosar.
— Și mai este ceva.
De data aceasta i-a împins lui câteva copii după extrase bancare.
— În ultimele șase luni ai transferat bani într-un alt cont despre care nu mi-ai spus niciodată.
Alexandru a rămas fără replică.
— Credeai că nu voi observa.
— Eu…
— Nu termina. Am toate documentele.
Copiii au început să răsfoiască hârtiile.
Fiica s-a uitat nedumerită.
— Tată… ai scos bani din economiile noastre?
El nu răspundea.
— Unde sunt?
Liniștea devenea apăsătoare.
Elena a vorbit din nou.
— Nu vreau să plec din casa în care am muncit o viață. Nu voi semna nimic astăzi. Dacă vrei divorț, îl vom face legal, în instanță, iar toate bunurile vor fi împărțite conform legii.
Alexandru a izbucnit:
— Îi întorci pe copii împotriva mea!
— Nu eu.
Elena a arătat spre documente.
— Adevărul o face.
Fiul s-a ridicat încet.
Până atunci fusese convins că mama lui era cea vinovată.
Dar actele vorbeau altfel.
— Mamă… de ce nu ne-ai spus nimic?
Elena a zâmbit trist.
— Pentru că nu am vrut să vă oblig să alegeți între noi.
Fiica s-a apropiat de ea și a izbucnit în lacrimi.
— Noi am crezut…
— Știu.
Alexandru a încercat să ia dosarul de pe masă.
Elena l-a tras înapoi.
— Originalele sunt la avocat.
Acestea sunt doar copii.
Dacă distrugi hârtiile, nu schimbi nimic.
Pentru prima dată în mulți ani, Alexandru părea complet lipsit de control.
Planul lui fusese simplu.
Să o convingă pe Elena să semneze, copiii să îi țină partea, iar el să rămână cu apartamentul și cu economiile.
Nu luase însă în calcul un singur lucru.
Că femeia pe care o considera slabă îl ascultase în noaptea aceea și acționase înaintea lui.
O săptămână mai târziu, fiecare avea propriul avocat.
Procesul a durat câteva luni.
Instanța a stabilit împărțirea legală a bunurilor, iar transferurile făcute fără acordul soției au fost analizate în detaliu.
Copiii au ales să păstreze legătura cu amândoi părinții, dar și-au cerut iertare mamei pentru că o judecaseră înainte să afle adevărul.
În ziua în care a ieșit din tribunal, Elena a respirat adânc.
Nu câștigase doar un proces.
Își recâștigase demnitatea.
Iar privind spre cer, și-a amintit de cuvintele pe care i le spusese soțului în acea dimineață.
— „Of, dragul meu… Ce bine că ieri am trecut pe la bancă…”
Pentru prima dată după mulți ani, acea propoziție nu mai suna ca o amenințare.
Suna ca începutul unei vieți noi.