— Cum adică? Mihai a rămas cu gura căscată. Vorbești serios? Am mers două ore până aici… ca să… ce?
L-am privit liniștită.
— Ca să petrecem timp împreună. Asta ați spus la telefon. Nu că veniți să mâncați pe cheltuiala noastră.
S-a lăsat o liniște apăsătoare.
Alina a încercat să râdă.
— Hai, nu mai face glume. Adu carnea și gata.
— Nu glumesc.
Am început să tai dovleceii în felii groase, i-am uns cu puțin ulei, i-am presărat cu sare, piper și câteva ierburi din grădină. Soțul meu i-a așezat pe grătar fără să spună un cuvânt.
Mihai îl privea nedumerit.
— Chiar asta mâncăm?
— Exact asta avem pregătit pentru ceea ce ați adus voi, i-am răspuns.
Alina și-a schimbat imediat tonul.
— Vai, dar nu trebuia să iei totul atât de literal. Se mai întâmplă. Suntem prieteni.
— Tocmai pentru că suntem prieteni am crezut că vă țineți de cuvânt.
Nimeni n-a mai spus nimic câteva minute.
Dovleceii sfârâiau pe grătar și miroseau surprinzător de bine. I-am servit cu brânză, lipie și sos de iaurt cu usturoi.
Au mâncat.
Mai întâi fără chef.
Apoi, pentru că le era foame, au început să curețe farfuriile.
La un moment dat, Mihai a întrebat:
— Și chiar n-aveți deloc carne?
— Avem.
Am răspuns fără ezitare.
— Dar nu este pentru astăzi.
A ridicat mirat privirea.
— Cum adică?
— Este cumpărată din banii noștri, după ce v-am spus că nu ne permitem să suportăm încă un grătar pentru patru persoane. Am luat-o doar ca rezervă, în cazul în care vă țineați de promisiune și veneați cu ceva de calitate. Din moment ce ați decis că noi trebuie să plătim tot, am hotărât să o păstrăm pentru familia noastră.
Alina s-a înroșit.
— Exagerezi…
— Nu cred.
Am început să strâng farfuriile.
— Voi ați economisit câteva sute de lei. Noi urma să plătim mâncarea, băutura, cărbunii, pâinea, salatele și carnea. Iar asta vi s-a părut normal.
Soțul meu, care până atunci tăcuse, a spus calm:
— Dacă ne spuneați de la început că nu vreți sau nu puteți cumpăra carne, rezolvam altfel. Dar ați promis și apoi ați venit convinși că vom suporta noi totul.
Mihai a rămas fără replică.
Pentru prima dată în toți anii de când îl cunoșteam, părea cu adevărat stânjenit.
După încă zece minute au început să-și strângă lucrurile.
Alina a încercat să schimbe subiectul, apoi a spus încet:
— Cred că ar fi bine să plecăm.
I-am condus până la poartă.
Înainte să urce în mașină, Mihai s-a întors spre mine.
— Ai dreptate. Am procedat urât. N-am crezut că te va deranja atât.
— Nu m-a deranjat lipsa cărnii, i-am răspuns. M-a deranjat că ați considerat firesc să profitați de noi.
Au plecat fără să mai spună nimic.
Când mașina a dispărut după colț, soțul meu a început să râdă.
— Recunosc, nu mă așteptam la asta.
Am zâmbit și eu.
— Nici eu nu mă așteptam să fie nevoie.
Seara, după ce am făcut curat, am scos din frigider ceafa de porc.
Am încins din nou grătarul.
De data aceasta eram doar noi doi.
Am mâncat în liniște, fără grabă, privind apusul peste grădină.
Carnea a fost excelentă.
Dar parcă și mai bun a fost sentimentul că, pentru prima dată după mulți ani, nu mă mai simțeam obligată să fiu o gazdă care acceptă orice doar ca să nu supere pe cineva.
Uneori, cea mai sănătoasă lecție pe care o poți oferi unor oameni nu este un ospăț, ci o limită clară.
Iar, culmea, dovleceii la grătar au rămas singurul lucru despre care acei musafiri au povestit multă vreme după aceea. Nu pentru gustul lor, ci pentru lecția pe care au primit-o în acea după-amiază.