În dimineața aceea, stând în pragul ușii cu doi polițiști în fața mea, mi-am dat seama că liniștea aceea din noaptea trecută nu fusese întâmplătoare.
— Da — am spus încet. — M-au sunat.
Polițistul a dat din cap și a notat ceva în agenda lui.
— Ați trimis banii?
— Nu.
Pentru prima dată de când deschisesem ușa, celălalt polițist a ridicat privirea direct spre mine.
— Ați făcut foarte bine.
Am clipit.
— Cum adică?
Polițistul cel înalt a închis agenda.
— Doamnă, în noaptea trecută au fost mai multe apeluri de genul acesta. Cineva se dă drept membru al familiei și cere bani pentru o urgență medicală. Avem deja câteva plângeri.
Am simțit cum îmi trece un fior pe șira spinării.
— Dar… erau părinții mei.
— Sunteți sigură?
Am rămas tăcută.
Vocea mamei fusese a ei. Plânsul fusese real. Dar pauza aceea… pauza când am întrebat de spital…
Polițistul a continuat:
— De obicei, escrocii pun presiune, cer bani rapid și evită întrebările simple.
Am inspirat adânc.
— Tatăl meu a spus exact asta. Să nu mai pun întrebări.
Polițistul a schimbat o privire cu colegul lui.
— Vă recomandăm să sunați familia și să verificați dacă sunt bine.
Le-am mulțumit și am închis ușa.
Luca tocmai își turna cafea când am intrat în bucătărie.
— Cine era?
— Poliția.
S-a oprit cu cana în aer.
— Ce?
I-am povestit totul. Pe măsură ce vorbeam, ceva începea să mă neliniștească tot mai tare.
Luca a spus liniștit:
— Sună-i.
Am luat telefonul.
Am format numărul mamei.
A răspuns după câteva secunde.
Vocea ei era… perfect calmă.
— Bună dimineața, Diana.
Inima mi-a căzut în stomac.
— Mamă… Mihai e bine?
— Poftim?
— Aseară… m-ai sunat. Ai spus că e la urgențe.
A urmat o tăcere lungă.
— Nu te-am sunat.
Am simțit cum mi se răcește pielea.
— La ora unu noaptea.
— Diana, eu dormeam.
Am închis ochii.
— Dă-mi-l pe tata.
Tata a venit la telefon imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— M-ați sunat azi noapte.
— Nu.
— Și Mihai?
— E acasă. Probabil doarme.
Am închis telefonul încet.
Luca mă privea atent.
— Nu au sunat.
Am dat din cap.
— Dar era vocea lor.
În acea clipă, telefonul meu a vibrat din nou.
Un mesaj.
De la Mihai.
„Hei, ai vorbit cu ai noștri? Sunt supărați rău. Au zis că i-ai lăsat baltă azi noapte.”
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
L-am sunat imediat.
— Mihai, ce știi despre noaptea trecută?
El a râs scurt.
— Hai, Diana. Nu te mai preface. Știi bine.
— Ce să știu?
— Că ai refuzat să ajuți.
Am simțit că se rupe ceva în mine.
— Tu ai pus părinții să mă sune?
Tăcere.
Apoi a mormăit:
— Aveam nevoie de bani.
— Douăzeci de mii?
— Am niște datorii…
— Și spitalul?
— Trebuia să fie urgent.
Am strâns telefonul în mână.
— Ai mințit.
— Nu e mare lucru. Doar un împrumut.
Am respirat adânc.
Toată viața mea fusese exact așa.
Mihai făcea prostii.
Eu plăteam.
Dar de data asta nu.
— Ascultă-mă bine — i-am spus. — Nu mai sunt banca ta.
— Diana—
— Și spune-le părinților ceva din partea mea.
— Ce?
Am privit prin fereastră, la dimineața liniștită de pe strada noastră.
— Spune-le să-i ceară fiicei lor preferate.
Și am închis.
Pentru prima dată în viața mea, liniștea nu a mai fost apăsătoare.
A fost libertate.