Emilia Ghinescu, mama Elodiei, traversează din nou zile apăsătoare și se pregătește pentru un parastas în memoria fiicei sale, la ani buni după dispariția care a zguduit România. În jurul familiei persistă tăcerea lăsată de lipsa trupului neînsuflețit, iar fiecare ritual religios e un efort de a ține vie amintirea.
În locuința unde a trăit cândva cu fiul ei, Emilia adună fotografii, lumânări și pomenile de împărțit. Nu caută spectaculosul și respinge orice urmă de senzațional — doar liniștea slujbei, rugăciunea și pomenirea numelui Elodia Ghinescu contează. Pentru rude și apropiați, asemenea momente sunt, de fiecare dată, o readucere la suprafață a aceleiași dureri.
Contextul dispariției și al anchetei
În august 2007, avocata Elodia Ghinescu a dispărut fără urmă. Cazul a devenit rapid unul dintre cele mai urmărite din țară, iar soțul ei, fostul polițist Cristian Cioacă, a fost indicat de anchetatori drept autor al faptei. După ani de investigații și procese, el a fost condamnat și, ulterior, eliberat din detenție. Întrebarea care apasă și astăzi familia rămâne aceeași: ce s-a întâmplat cu trupul Elodiei?
În tot acest timp, absența unui mormânt propriu-zis a împins familia să urmeze rânduiala bisericească a celor trecuți la Domnul, chiar dacă certitudinile lipsesc. Pentru Emilia, parastasul nu e doar un ritual, ci o formă de a se împăca, fie și temporar, cu o pierdere imposibil de cuprins.
Durerea unei mame și ritualurile de pomenire
În zilele ce urmează, familia pregătește o nouă slujbă de pomenire. Emilia spune că, de la început, a ales să facă tot ce ține de rânduială, cu gândul că astfel îi cinstește memoria fiicei.
„Ne ducem la biserică, împărțim pachete, i-am făcut și parastas, am făcut mereu tot ce este necesar unei persoane care a murit. Trupul fiicei mele e de negăsit. La cimitir am pus poza ei pe cruce.
Nu mai există nicio speranță să îi găsim trupul. Toată casa în care locuiau a fost găsită plină cu sângele ei, și pe perdea era, dar și pe clanța ușii. Elodia n-a mai putut ieși din casă, ușa era încuiată și nici nu avea cum să sară de la etajul 4. Nu a mai avut scăpare. Anchetatorii au declarat-o moartă.”
Cuvintele mamei ating, de fiecare dată, aceeași rană. În lungii ani de așteptare, au existat persoane care i-au promis speranță ieftină și „dezlegări” misterioase. Emilia a rămas, însă, un om al bisericii și a refuzat drumurile care nu i-au inspirat încredere.
„Am fost asaltată de vrăjitoare, m-au căutat foarte multe, îmi trimiteau și scrisori, dar nu am dorit, mi-a fost frică, sunt o fire bisericoasă. Am fost, însă, recunosc, la parapsihologi. Însă, niciunul nu spunea exact ca celălalt, fiecare zicea diferit. Nimeni nu mi-a mai spus însă că Elodia ar fi în viață, toți au zis că a fost omorâtă. Am fost și la un preot orb, căruia am vrut să îi povestesc ce pățisem. Nici nu m-a lăsat să termin fraza, să-i spun numele fiicei mele. Mi-a zis clar: ‘A omorât-o soțul!’”
Pentru cei care au iubit-o, pomenirea nu înseamnă doar colivă și lumânări, ci aducerea în fața tuturor a unui nume care nu trebuie uitat. În tăcerea dintre ectenii și rugăciuni, familia se adună, iar prietenii trec pragul casei cu o vorbă bună și cu nădejde că, măcar simbolic, dreptatea rămâne între oameni.
Deși multe necunoscute persistă, Emilia continuă să aprindă lumânarea pentru fiica ei. Acolo, în lumina ei caldă, stau alături amintirile și fotografia așezată pe cruce, semn că dragostea de mamă nu se stinge, oricât de mult ar durea absența.