Am tras adânc aer în piept și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai eram femeia care își cerea scuze, explica sau îndulcea atmosfera.
„Andrei”, am spus încet, „stai jos.”
Amândoi s-au uitat la mine surprinși. Ioana și-a încrucișat brațele. Andrei a rămas nervos.
„Te ajut de ani de zile. Când era avansul pentru apartament, scoteam economiile. Când venea vorba de mașină, rămâneam tăcut. Când nu aveai bani de vacanță, îi suplimentai. Nu spuneam nimic.”
„Dar tu ești mama mea!”, a izbucnit el. „Asta fac mamele!”
„Nu”, am răspuns eu calm. „Mamele cresc copii. Nu-i întrețin la nesfârșit.”
O tăcere grea s-a lăsat. Singurul sunet era ticăitul ceasului din bucătărie.
„Știi ce n-am avut niciodată?”, am continuat. „O haină nouă fără vinovăție. O vacanță.” Ziua în care pot spune: „Și eu număr.”
Ioana a oftat.
„Dar avem nevoie de asta acum…”
„Știu”, am spus. „Dar și eu aveam nevoie de asta acum. Eu.”
Andrei s-a așezat pe un scaun. Îl văzusem pentru prima dată când eram copil. Nu era furios. Ci confuz.
„Mamă…” a spus el încet. „Ne-a fost greu.”
„Știu. Dar mie mi-a fost greu și mie. Și nimeni nu m-a întrebat.”
Am plecat devreme de la ei în seara aceea. Pe drum, inima mi se frângea. Nu voi minți. Mă simțeam egoistă. Mă simțeam vinovată. Dar, sub toate acestea, era și altceva.
Ușurare.
Au urmat câteva săptămâni reci. Andrei suna rar. Ioana nu suna niciodată. La început, plângeam seara. Apoi din ce în ce mai rar.
Într-o duminică, am ieșit la o plimbare în parc. Soare, copii, oameni simpli. M-am așezat pe o bancă și m-am gândit: „Așa arată o cameră.”
Într-o seară a sunat telefonul.
„Mamă…” Vocea lui Andrei era diferită. „Voiam să-ți spun ceva.”
Am tăcut.
„Ne-am reorganizat. Am redus cheltuielile. Am vorbit cu banca. Ne descurcăm.”
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
„Bine”, am spus. „Mă bucur.”
„Și…” a ezitat. „Poate… dacă ai timp, venim la tine. La o cafea.”
Când au ajuns, Ioana mi-a adus o prăjitură. Simplă. Făcută în casă.
„Îmi pare rău”, a spus ea încet. „Nu am văzut cât ai dat.”
Nu au fost niște scuze uriașe. Dar au fost sincere.
Astăzi relația noastră este diferită. Nu mai cer automat. Cer. Și nu mai dau automat. Aleg.
Rareori port blană. Dar de fiecare dată când o pun, îmi amintesc de ceva important.
La 52 de ani, am învățat să spun „nu”. Și cel mai important, atunci am devenit o mamă mai bună.