Polițistul i-a arătat legitimația și a oftat adânc. „Soția dumneavoastră a fost implicată într-un accident rutier. Un șofer a pierdut controlul mașinii pe bulevardul principal. A fost dusă la spital, dar…”
Restul cuvintelor s-au pierdut în vuietul care îi umpluse urechile. Eric s-a sprijinit de perete, incapabil să respire. Parcă tot aerul din casă dispăruse.
„Nu, nu… nu se poate,” a șoptit. „Doar se dusese să cumpere scutece…”
Polițistul i-a pus o mână pe umăr. „Vă rog să veniți cu mine, domnule. Copiii sunt în siguranță?”
Eric a încuviințat mecanic și s-a întors spre dormitorul tripletilor. Trei fețișoare mici dormeau împrăștiate printre jucării, cu lacrimile încă uscate pe obraji. I-a acoperit ușor și a ieșit pe ușă, cu inima zdrobită.
Drumul până la spital i s-a părut un coșmar. În mașina poliției, vedea prin geamurile ude fiecare reflex al luminilor stradale ca pe un reproș. În minte îi răsuna vocea Corei — blândă, caldă, iar apoi tremurândă, în seara aceea.
Când a ajuns, medicul l-a condus într-un salon rece, luminat puternic. Cora era acolo, pe un pat alb, conectată la aparate.
„A avut noroc,” a spus medicul. „E în stare stabilă, dar va trebui să se odihnească mult. A pierdut mult sânge, dar va trăi.”
Cuvintele acelea au fost ca o gură de aer. Eric s-a prăbușit pe scaun și și-a acoperit fața cu mâinile. „Mulțumesc, Doamne…”
Când a rămas singur lângă patul ei, a simțit rușinea ca pe o greutate în piept. Pe noptieră era poșeta ei, iar în ea — bonul de la magazin. Avea dreptate: cumpărase doar scutece și o cutie mică de bomboane în formă de inimă.
Eric a izbucnit în plâns.
Dimineața, Cora s-a trezit încet. A clipit, încercând să-și dea seama unde e. L-a văzut stând acolo, cu ochii roșii, și a vrut să se ridice.
„Stai,” i-a spus el, cu vocea gâtuită. „Te rog, nu te mișca. Cora, am fost un prost. Un om orb și rece. Tot ce-ai făcut era din dragoste, iar eu… ți-am răspuns cu furie.”
Ea l-a privit tăcută. „Eric, eu nu voiam decât o seară liniștită. Să-ți aduc aminte că, în ciuda oboselii, a banilor puțini, a copiilor care plâng, noi doi încă suntem aici. Că dragostea nu trebuie să coste nimic.”
Lacrimi i-au curs din nou pe obraji. „Știu. Știu, și mi-e rușine. Când am auzit polițistul la ușă, am simțit că lumea se prăbușește. Mi-am dat seama că te pot pierde într-o clipă și că n-aș mai avea pentru ce trăi.”
A luat mâna ei și a strâns-o. „Promit că nu o să te mai fac să plângi. Niciodată.”
Câteva zile mai târziu, Cora a fost externată. În drum spre casă, treceau pe lângă florării pline de trandafiri roșii. Eric a oprit brusc mașina.
„Așteaptă puțin,” a spus, și a ieșit. S-a întors cu un buchet mare, dar nu de trandafiri — ci de margarete albe.
„De ce margarete?” a întrebat ea, zâmbind ușor.
„Pentru că sunt simple. Ca tine. Ca noi. Și pentru că nu au nevoie de o zi anume ca să însemne iubire.”
Cora și-a mușcat buzele și a râs printre lacrimi. În acea clipă, au înțeles amândoi că dragostea nu e făcută din gesturi grandioase, ci din recunoștință, din răbdare și din iertare.
În seara aceea, când au ajuns acasă, casa mirosea încă a usturoi și ierburi. Lumânările arse pe jumătate încă mai erau pe masă. Eric a așezat florile în mijloc și a aprins din nou una dintre lumânări.
„Să începem de la capăt,” a spus el.
Iar Cora a încuviințat, privind cum flacăra mică le lumina chipurile obosite, dar pline de speranță.
Pentru prima dată după mult timp, dragostea lor nu mai avea nevoie de dovadă. Era acolo, vie, tăcută și adevărată.