Petrecerea mergea strună. Muzica răsuna, mesele erau pline, iar Galina Petrovna radia. Toată lumea o lăuda, spunea cât de bine arată, cât e de energică la vârsta ei. Eu zâmbeam politicos, sorbeam din paharul cu vin și număram în gând câte rate aveam de plătit luna următoare.
La un moment dat, una dintre invitate a întrebat-o:
— Galino Petrovno, dar cine v-a organizat totul? Parcă sunteți la nuntă!
Ea a râs scurt:
— Fiul meu, desigur. El la toate se pricepe!
Toți au aplaudat. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Am pus paharul jos și m-am ridicat.
— Mă scuzați o clipă, — am spus calm, dar destul de tare ca să audă toată lumea. — Vreau și eu să spun ceva.
S-a făcut liniște. Galina Petrovna s-a uitat la mine cu un zâmbet înghețat.
— Galina, vă dorim sănătate și bucurii, — am început. — A fost o plăcere să vă ajutăm să organizați petrecerea. Totul e din economiile noastre, din munca mea și a lui Andrei. Dar, din păcate, de azi înainte, nu voi mai putea continua să vă „sponsorizăm” în același fel.
În sală s-a auzit un murmur. Soțul meu s-a înroșit.
— Lenuța, ce faci?! — a șoptit printre dinți.
— Spun adevărul, — am răspuns fără să clipesc. — Pentru că uneori, dacă nu spui lucrurilor pe nume, lumea uită cine muncește și cine doar cere.
M-am întors către soacră.
— Vă doresc să vă bucurați de viață, dar de acum vă descurcați singură. Ați avut destul ajutor de la noi.
Am ridicat paharul, am ciocnit în tăcere și m-am așezat.
Pentru câteva secunde nu s-a auzit nici muzică, nici râsete. Apoi cineva a schimbat subiectul, iar petrecerea a continuat, dar atmosfera nu mai era aceeași.
După eveniment, în drum spre casă, Andrei nu a spus nimic. Doar mâinile îi tremurau pe volan. Când am ajuns, a trântit portiera și a izbucnit:
— Ai făcut-o de râs! În fața tuturor!
— Nu. Am oprit o bătaie de joc, — i-am spus liniștită. — Și am făcut-o elegant.
Seara am dormit fiecare în altă cameră.
A doua zi dimineață, am primit un mesaj. De la Galina Petrovna. Scria sec: „N-ai inimă. Rușine să-ți fie.”
Am zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, nu m-am simțit vinovată. M-am dus la bucătărie, mi-am făcut o cafea și am privit pe geam. Peste blocuri se ridica un soare nou.
Câteva luni mai târziu, soacra mea a început să se descurce. Și-a făcut prietene la clubul de pensionari, mergea la plimbări, gătea, își vindea dulceața la piață. Nu mi-a mulțumit niciodată, dar nici nu a mai cerut bani.
Iar eu? Am învățat că bunătatea nu înseamnă să te lași folosit. Înseamnă să pui limite, chiar și când doare.
Pentru prima dată, liniștea din casă nu părea tăcere, ci pace.