Am coborât de pe scenă în liniște, în timp ce sala era încă încremenită.
Nimeni nu știa dacă să aplaude sau să plece capul.
Andrei era alb la față. Nu mai avea aerul acela sigur pe el. Papionul îi stătea strâmb, iar mâinile îi tremurau ușor.
Ioana, sora lui, încă ținea paharul gol în mână. Nu mai avea nici urmă din zâmbetul acela superior.
— Ce glumă e asta? a zis ea, încercând să râdă.
N-a râs nimeni.
Am coborât treptele încet, fără grabă. Tocurile mele se auzeau clar în liniștea din sală.
— Nu e nicio glumă, Ioana, am spus calm. Știi, există oameni care curăță după alții… și există oameni care pun lucrurile în ordine.
M-am oprit în fața lor.
Andrei încerca să spună ceva, dar nu-i ieșea. Îl vedeam cum calculează, cum încearcă să înțeleagă unde a greșit.
— Maria… eu… nu știam… a început el.
— Exact, am răspuns. N-ai vrut să știi.
Am scos din geantă un dosar subțire.
— Aici sunt actele. Semnate. Ștampilate. Firma asta nu e doar locul tău de muncă. E… casa mea.
Popa s-a apropiat ușor, în spatele meu, fără să spună nimic. Doar a dat din cap, confirmând.
Un murmur a început să se audă prin sală.
Oamenii șopteau. Se uitau când la mine, când la Andrei.
— Tu… tu ai cumpărat firma? a șoptit Andrei.
Am dat din cap.
— Cu banii de la bunica mea. Ții minte când spuneai că „banii mei nu contează”? Ei bine… au contat.
Tăcere.
— Și știi ce e cel mai trist? am continuat, mai încet. Nu că m-ai făcut de râs. Ci că ți-a fost rușine de mine.
Andrei a lăsat capul în jos.
Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.
Ioana a încercat să intervină:
— Hai, Maria, nu poți să faci asta chiar acum, în fața tuturor…
— Ba pot, am răspuns simplu. Pentru că voi ați făcut exact același lucru.
Am făcut un pas înapoi.
— De mâine, nu mai faceți parte din companie. Veți primi tot ce vi se cuvine legal. Nimic mai mult.
Andrei m-a privit disperat.
— Și… noi?
Întrebarea a rămas în aer.
Am simțit un nod în gât, dar nu l-am lăsat să se vadă.
— Noi… am spus încet… am fost cândva o echipă. Dar o echipă nu se rupe în bucăți când îi e greu.
M-am uitat la el pentru ultima oară.
— Ai ales să mă vezi mică. Eu am ales să cresc.
M-am întors și am plecat.
În spate, sala a început să prindă viață din nou. Oameni care vorbeau, care se apropiau de Popa, care mă priveau cu respect.
Pentru prima dată, nu mai eram „soția cuiva”.
Eram doar eu.
Maria.
Și era mai mult decât suficient.