Anii aceia au fost grei.
Zile în care vindea tot și pleca acasă cu 200 de lei în buzunar.
Altele în care stătea până seara și abia strângea bani de pâine și gaz.
Dar niciodată nu refuza pe cineva flămând.
Într-o iarnă cruntă, i-a văzut pentru prima oară.
Trei copii, identici, cu haine prea subțiri, stând lipiți unul de altul lângă un gard.
Nu cerșeau.
Doar priveau.
Simona le-a făcut semn cu mâna.
„Hai, măi, veniți.”
Au venit cu pași mici, neîncrezători.
Le-a pus orez, pui și lipie în trei farfurii de unică folosință.
„Nu trebuie să plătiți.”
Cel mai mic a întrebat încet: „Sigur?”
A dat din cap.
Au mâncat repede, dar cu grijă, de parcă le era teamă să nu dispară.
Din ziua aceea, au venit des.
Uneori dimineața.
Alteori seara.
Când nu avea bani, Simona le punea totuși mâncare.
Își spunea că se descurcă ea cumva.
Că Dumnezeu vede.
A aflat că dormeau într-o clădire părăsită.
Că mama lor murise.
Că tatăl dispăruse.
Le mai dădea câte o pâine la pachet.
O supă caldă iarna.
Un „aveți grijă de voi”.
N-a întrebat nimic în schimb.
Într-o zi, n-au mai venit.
A trecut o săptămână.
Apoi o lună.
Simona s-a gândit la ei des, dar viața n-a lăsat-o să se oprească.
Și acum, după atâția ani, stăteau în fața ei.
Bărbatul cu costumul maro a făcut un pas înainte.
„Eu sunt Andrei.”
Cel din mijloc: „Mihai.”
Femeia: „Ioana.”
Simona îi privea fără să poată vorbi.
„Noi suntem cei trei copii,” a spus Ioana, cu vocea tremurată. „Pe care i-ai hrănit când nu aveam nimic.”
Simona a dus mâna la piept.
„Voi…?”
Andrei a zâmbit, de data asta pe bune.
„Am crescut.”
Mihai a continuat:
„Am fost luați într-un program de protecție. Am învățat. Am muncit. Ne-am ținut unul de altul.”
Ioana a făcut un semn spre mașini.
„Fiecare dintre ele e a noastră.”
Simona a simțit cum i se umezesc ochii.
„Eu doar v-am dat de mâncare…”
Andrei a clătinat din cap.
„Ne-ai dat demnitate.”
Au scos un plic.
Înăuntru, un contract.
O sumă care îi tăia respirația.
O investiție.
Un spațiu adevărat.
Un restaurant mic, cu numele ei.
„Pentru că ce-ai pus în farfuriile noastre ne-a ținut în viață,” a spus Mihai.
„Iar ce-ai pus în inimile noastre ne-a făcut oameni,” a adăugat Ioana.
Simona a plâns atunci, pe trotuar.
Fără rușine.
Aburul de la orez se ridica în continuare.
Strada nu mai era un tunel.
Era începutul.