Camelia a ajuns lângă Matei exact când flacăra a prins putere. Bara de metal i-a alunecat din palmă de două ori, dar a tras de bucata de fuselaj până când simțea că îi crapă coastele de durere. Matei încerca să o împingă departe. „Pleacă, Camelia! Nu merită!” Ea a strâns din dinți și a răspuns printre lacrimi: „Asta decid eu, nu dumneavoastră.”
Bodyguardul, rănit la braț, s-a târât până la ei și a ajutat-o să ridice metalul cât să elibereze piciorul lui Matei. În clipa în care l-au tras pe stânci, epava a fost zguduită de o explozie scurtă, iar valul de căldură i-a aruncat pe toți la pământ. Camelia a rămas cu chitanța strânsă în pumn, de parcă hârtia aceea era singurul lucru care mai ținea lumea întreagă laolaltă.
Câteva ore mai târziu, într-un spital din Constanța, Matei a deschis ochii și a găsit-o pe Camelia lângă patul lui. Avea fața zgâriată, hainele rupte și privirea unui om care nu știa dacă să mulțumească sau să ceară explicații. „De ce?”, a întrebat ea, punând chitanța pe marginea patului. „De ce m-ați făcut să vă urăsc, dacă dumneavoastră ați plătit operația mamei mele?”
Matei a privit tavanul mult timp înainte să răspundă. „Pentru că dacă acceptam să te ajut în fața tuturor, partenerii aceia ar fi folosit asta împotriva ta. Știau că voiam să te promovez la juridic. Ar fi spus că ai ajuns acolo pentru că m-ai impresionat cu drama ta, nu pentru că meriți.” A zâmbit amar. „Am ales prost. Am salvat situația și am distrus omul.”
Camelia nu a spus nimic. Adevărul nu ștergea umilința. Nu repara noaptea în care ieșise din biroul lui cu ochii uscați și inima făcută praf. Dar schimba tot ce crezuse despre el. Omul pe care îl considerase crud fusese, de fapt, laș într-un fel complicat, ascuns în spatele mândriei și al tăcerii.
După anchetă, s-a aflat că accidentul nu fusese o simplă defecțiune. Un contract important din port, pe care Matei refuzase să-l semneze, deranjase oameni periculoși. Dosarele împrăștiate în elicopter nu erau doar hârtii de afaceri, ci dovezi. Iar Camelia, cea care știa fiecare clauză și fiecare semnătură, devenise martorul principal.
Trei luni mai târziu, Matei mergea cu baston, iar Camelia conducea deja departamentul juridic. Nu pentru că el o protejase, ci pentru că dosarele, ancheta și consiliul demonstraseră ce știa ea să facă. Într-o dimineață, Matei a venit în biroul ei și i-a întins o cerere semnată: demisia lui din funcția executivă. „Ai avut dreptate”, i-a spus. „Un om ca mine trebuia să învețe cum e să fii neputincios. Doar că nu mă așteptam ca femeia pe care am rănit-o să fie cea care mă scoate din foc.”
Camelia a luat hârtia, dar nu a zâmbit. „Nu v-am salvat pentru că v-am iertat”, i-a spus. „V-am salvat pentru că nu vreau să devin genul de om care lasă pe cineva să ardă doar pentru că îl urăște.” Matei a coborât privirea, iar pentru prima dată de când îl cunoștea, nu a mai părut un bărbat puternic. A părut doar un om care învățase prea târziu cât costă o tăcere.
În seara aceea, Camelia a mers la mama ei cu flori și cu chitanța veche împăturită într-un plic. Nu i-a spus că îl iertase pe Matei, pentru că nu era adevărat. I-a spus doar că uneori oamenii fac binele atât de prost, încât seamănă cu răul. Iar când a ieșit din spital, privind marea în depărtare, a înțeles că ura o ținuse în viață aproape un an, dar adevărul era cel care, în sfârșit, o lăsa să respire.