A ajuns puțin după ora nouă. Era bine îmbrăcat, grăbit și vizibil nerăbdător. Nici măcar nu a întrebat în ce salon fusese internată mama lui și nici cum își petrecuse ultimele clipe.
— Unde sunt lucrurile ei? a întrebat direct la recepție.
L-am condus împreună cu medicul șef într-un birou mic. Pe masă se afla o pungă cu hainele bătrânei, o pereche de ochelari, un pieptene vechi și o mapă închisă.
Bărbatul s-a uitat fugitiv la obiecte.
Advertisements
— Atât?
— Atât avea la spital, i-a răspuns medicul.
Fiul a luat punga fără prea mult interes. Apoi a observat mapa.
— Ce este acolo?
Medicul i-a întins-o.
— Mama dumneavoastră ne-a rugat să v-o înmânăm doar după ce nu va mai fi.
Bărbatul a deschis-o convins că va găsi actele apartamentului.
Înăuntru era doar o scrisoare scrisă de mână și un plic sigilat.
A desfăcut scrisoarea.
„Dragul meu,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt. Nu te-am judecat niciodată pentru că ai fost ocupat sau pentru că ai ales să vii rar la mine. O mamă găsește mereu scuze pentru copilul ei.
Dar în ultimele săptămâni am înțeles că nu mă mai așteptai ca mamă, ci doar ca proprietară a apartamentului.
M-a durut mai mult decât boala.
Totuși, sper ca într-o zi să înțelegi că timpul petrecut cu cei dragi valorează mai mult decât orice locuință.
Să ai grijă de tine.”
Bărbatul a rămas nemișcat.
A deschis apoi plicul.
În el se afla copia unui contract notarial.
Cu câteva luni înainte de internare, femeia își rezervase dreptul de a locui în apartament pe durata vieții, iar după deces hotărâse ca locuința să fie vândută. Din banii obținuți urma să fie acordate burse pentru elevii fără posibilități din orașul ei, conform dorinței consemnate în act.
Fiul nu urma să primească apartamentul.
Singurul lucru pe care îl primea era scrisoarea.
— Nu… nu se poate…, a murmurat.
Medicul șef l-a privit cu calm.
— Mama dumneavoastră a luat această decizie după multe luni de gândire. Actele sunt perfect valabile.
Pentru prima dată de când intrase în spital, bărbatul nu mai părea preocupat de bunuri.
S-a așezat pe un scaun și a început să plângă.
— Am tot amânat să vin… Credeam că mai este timp.
Nimeni nu i-a răspuns.
Uneori nu există cuvinte care să poată schimba ceea ce s-a pierdut.
Înainte să plece, a cerut să mai intre o dată în salonul în care fusese internată mama lui.
Camera era deja pregătită pentru un alt pacient.
S-a apropiat încet de fereastra la care ea obișnuia să stea în fiecare seară și a rămas câteva minute în tăcere.
A ieșit ținând scrisoarea strâns la piept.
Nu știu dacă regretul lui a fost suficient pentru a-i aduce liniște. Știu doar că, de atunci, ori de câte ori un pacient în vârstă spune că își așteaptă copiii, îmi amintesc de acea femeie.
Niciun apartament, nicio moștenire și nicio sumă de bani nu pot înlocui o vizită, o conversație sau o mână ținută la timp.
Uneori, cel mai mare regret nu este ceea ce ai pierdut, ci faptul că ai înțeles valoarea unui om abia după ce nu a mai fost lângă tine.