Pe canapeaua din sufragerie, Mihai stătea relaxat, cu o cană de bere în mână. Lângă el, o tânără cu părul scurt și blond râdea zgomotos în timp ce soacra mea turna vin în pahare.
Eram fără suflare. M-am rezemat de perete, încercând să înțeleg dacă ceea ce vedeam era real. Femeia era colega lui, pe care o văzusem o singură dată, la o petrecere. La acea vreme, ea părea prea apropiată de el, dar nu mi-am imaginat niciodată că ar putea fi ceva mai mult între ei.
Dar acum râdeau împreună, mâna lui Mihai sprijinindu-i pe genunchi.
Soacra mea a zâmbit larg de parcă totul ar fi fost complet normal.
Am simțit cum sângele îmi curge la cap. Am vrut să fug acasă și să le spun tot ce aveam în minte, dar picioarele mi-au cedat. În loc să fac tam-tam, mi-am scos telefonul și am făcut o fotografie prin fereastra deschisă. Apoi am plecat în liniște, ca să nu mă audă nimeni.
Am rătăcit pe străzi ore întregi, fără să știam încotro mă îndrept. Mai aveam în cap imaginea celor doi râzând împreună. M-am întrebat cât de mult a durat această șaradă. Mi-a dat soacra mea bani doar ca să mă scoată din drum ca să poată fi liber cu femeia aceea?
Când s-a lăsat seara, am ajuns la sora mea din cealaltă parte a orașului. Am bătut la ușă și când ea a deschis-o, am izbucnit în plâns.
- Ce s-a întâmplat, Maria? – a întrebat ea, îngrozită.
„Totul… totul s-a prăbușit”, am reușit să spun printre lacrimi.
Când i-am spus totul, s-a uitat la mine tristă.
„Nu lua decizii emoționale”, a spus ea. — Stai cu mine câteva zile.
Am stat acolo aproape o săptămână fără să răspund la telefon. Mihai mi-a trimis mai multe mesaje, dar niciunul nu suna sincer. Unul, însă, m-a făcut să tremur: „Sper că te distrezi, mama zice că ai ajuns cu bine”.
Mama lui… totul a fost planificat.
În a opta zi am decis să mă întorc. Nu pentru a împăca, ci pentru a-și lua lucrurile înapoi.
Când am intrat în curte, casa era liniștită. Pe masa din sufragerie era o vază cu flori proaspete și un cartonaș împăturit în jumătate. L-am deschis cu mâinile tremurânde.
Era un bilețel de la Mihai: “Îmi pare rău. A fost o greșeală. Mama n-a avut nimic de-a face cu asta. Nu știu cum să o repar.”
Am zâmbit amar. Nu mai era nimic de reparat.
Am intrat în dormitor și mi-am luat geanta cu actele și câteva haine. Era fotografia noastră de nuntă pe pervaz, privindu-mă cu tristețe. Le-am luat în mână, le-am privit o clipă, apoi le-am pus înapoi.
Când am ieșit din casă, am simțit o greutate ridicată de pe umeri.
Un vecin în vârstă s-a apropiat de mine în parcare și mi-a spus:
— Doamnă Maria, asta e viața… unii oameni ne învață prin durere ce este libertatea.
Am zâmbit ușor și am fost de acord cu el.
Mi-am ridicat capul, am respirat adânc și am pornit spre stradă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că acest drum duce undeva. Nu pentru o vacanță, ci pentru o nouă viață — una în care nu mai trebuia să-mi cer permisiunea pentru a fi fericit.