Laura Lavric a vorbit deschis despre drumul profesional parcurs, despre orele lungi de muncă din ansambluri folclorice şi despre felul în care îşi gestionează oboseala şi emoţiile în faţa publicului. Artista, cunoscută pentru contribuţia sa la muzica populară şi pentru afecţiunea faţă de costumului tradiţional, a povestit recent într-o emisiune televizatӑ despre realităţile din spatele aplauzelor.
O carieră construită prin efort constant
În relatările sale, Laura Lavric descrie o viaţă de scenă în care programul era extrem de încărcat: repetiţii, spectacole multiple într-un weekend şi nopţi de nuntă care consumau vocea şi energia. A subliniat că în acele perioade nu exista timp pentru odihnă, iar responsabilităţile familiale şi profesionale se intersectau adesea.
“Am muncit enorm. Cântam, eram la Rapsozii Botoşanilor şi era autofinanţare. Autofinanţare fiind, doar luni aveam liber, în rest tot timpul eram pe teren. Sâmbătă aveam două spectacole, seara nuntă. Duminica, trei spectacole, seara nuntă. Lunea nu puteam vorbi. Feciorul meu răspundea la telefon, că îmi era ruşine să vadă lumea că n-am glas. Adică duşmanii poate s-ar fi bucurat. Deci încrederea în tine, munca şi, în primul rând, încrederea în Dumnezeu vă ajută.”
Artista a explicat că, în astfel de condiţii, abilitatea de a-şi ascunde slăbiciunile — de exemplu pierderea vocii — era la fel de importantă ca pregătirea artistică. Ea a afirmat că demnitatea şi disciplină au fost coloanele pe care şi-a construit imaginea publică, iar suportul familiei i-a fost esenţial în momentele dificile.
Cuvinte care i-au rămas în suflet
Pe lângă amintirile legate de efortul susţinut, Laura Lavric a evocat şi o frază care i-a rămas adânc întipărită în memorie şi care reflectă modestia şi tăcerea oamenilor în faţa problemelor personale. Ea a relatat cum cineva i-a spus cu blândeţe, cu o înţelepciune pe care artista o preţuieşte:
“Laura, să nu fii necăjită de necazurile mele, că fiecare are o cruce neagră în casă, dar nu toţi o scot la poartă.”
Această replică a determinat-o să vorbească despre faptul că durerile şi grijile sunt prezente în viaţa tuturor, indiferent de statutul social sau profesional. Empatia şi discreţia au fost puse în prim-plan ca trăsături care pot face diferenţa în relaţiile dintre oameni.
În interviu a mai subliniat că respectul pentru munca altora, solidaritatea şi menţinerea unei atitudini demne în faţa greutăţilor sunt lecţii pe care şi le-a însuşit pe parcursul anilor petrecuţi pe scenă. De la eforturile financiare şi logistice din perioadele cu autofinanţare până la sacrificiile personale, portretul conturat este acela al unui artist dedicat şi conştient de fragilitatea umană.
Nu a dorit să pună accent pe dramă, ci pe responsabilitatea de a continua, de a transmite tradiţia şi de a cânta pentru comunitate, în ciuda obstacolelor. Prin aceste mărturii, Laura Lavric îşi arată şi latura umană: o persoană care a trecut prin multe, dar care a ales să rămână aproape de public şi de valorile care au format-o.
Imaginile şi amintirile rupte din multe seri de spectacol rămân parte din portretul unui artist care, pe lângă aplauze, a strâns în suflet şi poveşti de viaţă care nu se etalează la vedere.