În acel moment, întregul restaurant părea să se cufunde în tăcere. Nu știu dacă a fost real sau doar în mintea mea. Dar acea scurtă tăcere mi-a dat curaj. M-am apropiat încet de masă și toată lumea s-a uitat la mine.
Paweł a înlemnit. Ca și cum ar fi văzut o fantomă.
Dar eu am zâmbit. Calm, natural. Ca o femeie care în sfârșit a încetat să se mai teamă.
„Paweł, nu cred că cardul ăla mai funcționează. Poate ar trebui să-l plătești tu pe al tău.”
Tamara a deschis gura, gata să spună ceva usturător, dar nu avea timp. Paweł s-a ridicat brusc, împingându-i scaunul pe spate.
„Cati, ce faci aici?”
„Ei bine… pur și simplu nu voiam să ratez o petrecere de familie, nu? Mai ales una pentru care am plătit eu.”
Câțiva oameni de la mesele vecine și-au întors capetele.
Mi-am îndreptat spatele. Paweł și socrii lui nu puteau decât să se holbeze.
„Draga mea”, a început el, încercând să se mimeze, „trebuie să fie vreo greșeală…”
„N-a fost o greșeală”, am spus. I-am păstrat. Deci nu-mi mai poți folosi banii.”
Tamara și-a mușcat buza de jos.
„Cum îndrăznești?! Ai venit să-ți bați joc de noi?!
M-am întors spre ea calm.
„Tu ai ales să fii aici. Eu pur și simplu am decis să nu mai fiu portofelul nimănui.”
Paul se înroșea din ce în ce mai mult. Marina s-a foit pe scaun.
Chelnerul, jenat, a ținut nota de plată între degete.
„Domnule, trebuie să plătiți pentru băutură.”
Pentru prima dată în douăzeci de ani, Pavel nu a mai avut nimic de spus. Și-a căutat cardul, bâlbâind și mormăind că „trebuie să funcționeze”.
Nu funcționa.
„Bancomatul este afară”, i-am spus. Poți încerca acolo. Dar nu voi plăti nimic altceva pentru tine.
Am văzut cum expresia lui se schimbă. Nu mai era bărbatul încrezător care mă tachinase. Era un om prins în flagrant. Și simțea privirile celor din jur ațintite asupra lui.
Am făcut un pas înapoi.
„Seară frumoasă.”
Am plecat. Aerul rece al serii mi-a lovit fața, dar mă simțeam vie. Primele licăriri de libertate îmi curgeau prin vene. Am auzit ușa restaurantului deschizându-se; era Vasile, zâmbind larg.
„Ai fost minunat, Cati. Cu adevărat minunat.”
Am oftat.
Un oftat lung, greu, dar eliberator.
„Vasile… N-am mai fost minunat de ani de zile.”
„Ai fost. Pur și simplu ai uitat. Dar astăzi… astăzi ți-ai amintit.”
Am făcut câțiva pași pe trotuarul slab luminat, auzind încă zgomotul venind dinspre restaurant. Dar nu mă mai durea. Simțeam doar că o ușă se deschisese undeva, poate în mine, poate în viața mea.
Taxiurile așteptau la colț. M-am oprit.
„Vasile, viața mea se schimbă. Începând de mâine, caut un apartament de închiriat. Și un loc de muncă mai bun. Nu voi mai sta în umbra lui Pavel.”
A dat din cap, satisfăcut.
„Dacă ai nevoie de ajutor, sună. Oricând.”
M-am urcat în taxi. Când mașina a pornit, m-am uitat la mâinile mele. Nu-mi mai tremurau. Eram hotărât. În sfârșit.
A doua zi, am început cu lucruri mărunte: un CV refăcut, un plic cu documente pregătite, o listă cu chiriile. Nu a fost ușor. Dar a fost incredibil de eliberator. Și pentru prima dată după ani de zile, am simțit că nu mai sunt un „șoarece gri”.
Eram Cati. O femeie care învățase să nu-și lase viața în mâinile altora. Și, cel mai bine, abia acum începea să trăiască cu adevărat.