Bărbatul i-a strâns ușor mâna. Nu a tras, nu a împins. A așteptat.
„Numele meu este Andrei”, a spus el încet. „Dacă vrei… putem merge încet.”
Tonul lui era diferit de orice auzise ea până atunci. Nu era poruncitor. Nu era batjocoritor. Era… calm.
Au mers spre o casă mică la marginea orașului. O casă veche, dar curată. Mirosea a lemn, a pâine proaspătă, a ceai.
„Nu am prea multe”, i-a spus Andrei. „Dar ce am este al tău.”
În primele zile, fata a așteptat o lovitură. Un cuvânt aspru. Dispreț. Era convinsă că așa va fi. Toată viața ei fusese așa.
Dar nu a venit nimic.
Dimineața, îi lăsa ceai cald pe masă. I-a descris lumina de afară. I-a povestit cum arăta cerul, copacii, oamenii. „Astăzi e albastru deschis. Ca liniștea”, a spus el.
Pentru prima dată, întunericul ei nu se mai simțea gol.
Andrei lucra ziua. Căra genți, repara garduri, făcea ce putea. Seara, venea acasă obosit, dar zâmbitor. Nu arunca niciodată nimic de la ea.
„Tu vezi lucruri pe care eu nu le văd”, îi spunea el.
Cu timpul, a început să râdă. Să cânte încet. Să se miște prin casă fără teamă.
După un an, Andrei economisea bani. Puțin, dar cu grijă. A vândut ceasul pe care i-l dăduse tatăl său.
„Mergem la București”, i-a spus el. La doctor.
Operația a fost dificilă. Scumpă. „Dar a funcționat.”
Când bandajele au fost scoase, fata a clipit. Lumina a înțepat-o. Apoi a văzut.
Prima față a fost a lui Andrei. Obosită. Emoționată. Cu ochii plini de lacrimi.
„Ești… ești frumoasă”, a șoptit ea.
Amândoi au plâns.
Au trecut anii. Au deschis un mic atelier. Ea a coseut. El a vândut. Au cumpărat o casă. Au avut un copil.
Într-o zi, tatăl ei a apărut la poartă. Bătrân. Bolnav. Singur.
„Am greșit…” a murmurat el.
Ea s-a uitat la el. Și nu a simțit nicio ură. Doar tăcere.
„Nu mai sunt greșeala nimănui”, a spus el calm.
Ușa s-a închis încet.
Și pentru prima dată, întreaga familie a înțeles adevărul care îi îngrozea:
Nu orbirea lor era blestemul lor…
ci cruzimea lor.