Toma a simțit pentru prima dată, cu adevărat, frica. Nu frica de a fi prins, ci frica de a-și da seama cât de puțin o cunoștea pe femeia cu care dormea de doisprezece ani.
— Jimena, te rog… putem vorbi acasă, a spus el, încercând să-și recapete controlul.
— De ce acasă? a întrebat ea calm. Aici e foarte potrivit. Aici se văd bine adevărurile.
A făcut un semn discret către recepționeră.
— Anulați rezervarea, vă rog. Și notați în sistem că domnul Briones nu mai are drept de plată din conturile firmei mele.
— Firmei tale? a scăpat Toma, fără să gândească.
Jimena s-a uitat la el, pentru prima dată cu un strop de milă.
— Da. Firma mea. Hotelul, două spații comerciale și un teren la marginea Brașovului. Toate cumpărate legal. Din economii, investiții și… bani pe care tu i-ai considerat mereu „neimportanți”.
Nadia făcea un pas înapoi, apoi încă unul.
— Eu… eu nu știam că e căsătorit, a bâiguit ea.
Jimena a întors capul spre ea.
— Ba știai. Și știi și acum. Diferența e că acum nu mai merită.
Apoi și-a mutat privirea înapoi la Toma.
— Ți-am citit mesajele. Ți-am văzut deplasările. Am urmărit fiecare leu cheltuit din cont. Nu pentru că n-aș fi avut încredere. Ci pentru că am simțit că ceva nu e în regulă.
Toma a încercat să spună ceva, dar nu i-a ieșit niciun cuvânt.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? a continuat ea. Nu amanta. Nu hotelurile. Ci faptul că m-ai considerat proastă. O femeie care gătește, spală și așteaptă.
A făcut o pauză.
— Dar în timp ce tu jucai teatru prin hoteluri, eu construiam ceva real.
A scos un dosar subțire din geantă și i l-a întins.
— Actele de divorț. Sunt deja depuse. Avocatul tău le va primi mâine.
Holul hotelului era complet tăcut. Toți se uitau, nimeni nu intervenea.
— Casa? a întrebat el, cu voce mică.
— A mea. Copiii? Cu mine. Tu vei avea drept de vizită. Dacă vrei.
Nadia s-a întors și a ieșit aproape alergând din hotel, cu ochii în pământ.
Toma a rămas singur, mic, strivit de propriile minciuni.
Jimena s-a apropiat de el pentru ultima dată.
— Ai vrut ce e mai bun, nu? a spus încet. Ei bine, asta am devenit eu. Fără tine.
S-a întors și a mers spre biroul de administrație, unde angajații o așteptau deja.
Toma a rămas în hol, cu cardul inutil în mână, în timp ce ușile liftului se închideau încet.
În seara aceea, el a pierdut tot.
Iar Jimena a câștigat, în sfârșit, pe ea însăși.