Nu știau că omul acela, care stătea nemișcat lângă un brad bătrân, nu era acolo întâmplător.
Părea un bărbat obișnuit. O geacă simplă, închisă la culoare, mâinile băgate în buzunare. Dar ochii lui nu se dezlipeau de scenă.
Și nu era doar privire. Era liniște înainte de furtună.
Când Alex „Boxerul” a băgat banii în buzunar și s-a întors să plece, bărbatul a făcut un pas înainte.
— Stai.
Vocea lui nu era tare. Dar a tăiat aerul ca un cuțit.
Toți s-au întors. Inclusiv cei trei.
— Ce vrei, mă? a mârâit unul dintre ei.
Bărbatul s-a apropiat încet. Fără grabă. Fără frică.
— Banii ăia nu sunt ai voștri.
Boxerul a râs scurt.
— Și ce-o să faci? Ne dai amendă?
Un murmur slab a trecut prin mulțime. Oamenii începeau să simtă că ceva se schimbă.
Bărbatul a scos din buzunar o legitimație. A ținut-o sus, suficient cât să fie văzută.
Poliție.
Zâmbetul lui Boxerul s-a stins ca o lumânare în vânt.
— Ați terminat? a întrebat calm bărbatul.
Cei trei s-au uitat unul la altul. Pentru prima dată, nu mai păreau stăpâni pe situație.
— Hai să plecăm, a mormăit unul.
— Nu pleacă nimeni, a spus polițistul, la fel de liniștit.
În câteva secunde, liniștea cimitirului a fost spartă de sirene. Două mașini au apărut la intrare.
Oamenii au început să se dea la o parte, dar de data asta nu de frică. De speranță.
Cei trei au încercat să protesteze, să se agite, dar era prea târziu. Au fost încătușați acolo, lângă groapă.
Chiar lângă sicriul lui Dinu.
Maria Ionescu privea scena fără să clipească. Ca și cum nu-i venea să creadă.
Polițistul s-a apropiat de ea. A scos banii din buzunarul lui Boxerul și i-a pus înapoi în geantă.
— Sunt ai dumneavoastră, doamnă.
Femeia a început să plângă din nou. Dar de data asta altfel.
— Dumnezeu v-a trimis… a șoptit ea.
Bărbatul a dat din cap ușor.
— Nu. Doar am ajuns la timp.
Mulțimea, care mai devreme stătea cu capul plecat, acum privea drept. Unii au început să murmure. Alții să dea din cap aprobator.
Rușinea se transformase în curaj.
Un vecin mai în vârstă a făcut un pas înainte.
— Am văzut tot, dom’ polițist. Dacă trebuie, dau declarație.
Apoi încă unul.
Și încă unul.
Nu mai era liniște de frică. Era liniște de dreptate.
Preotul, care tăcuse în tot acest timp, și-a reluat rugăciunea. De data asta, vocea lui se auzea clar.
Vântul nu mai părea atât de rece.
Iar Maria Ionescu s-a apropiat de sicriu. A pus mâna pe el și a șoptit:
— Ai văzut, mamă… Nu ne-au lăsat singuri.
Cerul a rămas cenușiu, dar parcă mai puțin apăsător.
Și pentru prima dată în ziua aceea, cineva a simțit că, chiar și în cele mai grele momente, dreptatea poate veni.
Chiar și la zece pași distanță.