— Nu voiam să apar așa… nu voiam să aduc probleme…
— Nimeni nu ajunge la ușa altuia în furtună fără motiv —a zis bătrâna—. Cine te caută?
Ana a ezitat.
— Familia tatălui copilului…
— Și el?
— Nu știe… l-au trimis în străinătate… iar pe mine au vrut… să scap de copil… apoi m-au amenințat…
Tanti Jacinta nu a mai spus nimic pentru câteva secunde.
Doar a mai pus lemne pe foc.
Flacăra a trosnit scurt, de parcă ar fi răspuns în locul ei.
— Atunci o să rămâi aici, a zis simplu.
Ana a ridicat privirea brusc.
— Nu… nu pot… o să vă bage și pe dumneavoastră în necaz…
— Necazul nu întreabă dacă îl primești sau nu. Vine singur, a răspuns bătrâna. Dar omenia… aia e alegere.
Ana a început din nou să plângă.
Nu ca înainte.
De data asta, mai liniștit.
Ca și cum, pentru prima dată, nu mai era singură.
Zilele următoare au trecut greu.
Ploaia s-a oprit, dar tensiunea a rămas.
Tanti Jacinta nu a întrebat prea multe. Nu din nepăsare, ci din respect.
I-a dat Anei de mâncare, haine curate, un pat.
Și liniște.
În sat, lumea deja începuse să vorbească.
— Ai auzit? La Jacinta stă o fată străină…
— Zic că e însărcinată…
— Cine știe ce-o fi făcut…
Bătrâna îi lăsa să vorbească.
Nu era prima dată.
Dar într-o seară, când apunea soarele, s-a auzit o mașină oprind în fața porții.
O mașină mare. Neagră.
Prea scumpă pentru locul ăla.
Tanti Jacinta a simțit imediat.
„Au găsit-o.”
Ana a ieșit din casă, palidă.
— Sunt ei…
Trei bărbați au coborât.
Îmbrăcați bine. Priviri reci.
— Bună seara, a spus unul. Căutăm o fată.
— Aici nu caută nimeni nimic fără să întrebe frumos, a răspuns tanti Jacinta.
Bărbatul a zâmbit strâmb.
— Nu vrem probleme. Doar o luăm și plecăm.
Ana tremura în spatele ei.
Dar bătrâna nu s-a mișcat.
— Fata nu pleacă nicăieri.
— Nu cred că înțelegeți…
— Ba înțeleg foarte bine, l-a întrerupt ea. Dar dumneavoastră nu înțelegeți ceva: aici nu e oraș. Aici, dacă ridicați tonul la o femeie, iese tot satul.
A făcut un pas înainte.
— Și să vedeți atunci problemă.
Bărbații s-au uitat unul la altul.
Nu se așteptaseră la asta.
— O să regretati, a spus unul rece.
— Am regretat destule în viață. Nu și asta.
Au mai stat câteva secunde.
Apoi au urcat în mașină și au plecat.
Ana a căzut în genunchi, plângând.
Tanti Jacinta i-a pus mâna pe cap.
— Gata. A trecut.
Două luni mai târziu, într-o dimineață liniștită, Ana a născut.
Un băiat sănătos.
L-au numit Mihai.
Casa nu mai era tăcută.
Se auzea plâns de copil, pași, viață.
Tanti Jacinta stătea pe bancă, cu copilul în brațe.
Și zâmbea.
— Vezi, fata mamii? a spus încet. Uneori, Dumnezeu trimite furtuna… doar ca să aducă pe cine trebuie la ușa ta.
Ana s-a uitat la ea cu ochii plini.
Nu mai era fata speriată din noroi.
Era mamă.
Și, pentru prima dată, avea un loc pe care îl putea numi acasă.