…dar nora nu-și mai ascundea iritarea. În fiecare zi apărea un motiv nou de ceartă. Ba că Ana lasă lumina aprinsă, ba că gătește mâncare „bătrânească”, ba că miroase a praf de curățenie în toată casa.
Ana se străduia din răsputeri să nu supere pe nimeni. Se trezea dis-de-dimineață, pregătea cafeaua, strângea prin casă și pleca în parc, doar ca să le lase lor spațiu. Își lua o carte, se așeza pe o bancă și privea copiii care se jucau. Îi era dor de Nadia. Uneori i se părea că vede o fată cu părul ca al ei și inima îi tresărea.
Seara, se întorcea pe vârfuri, stingea lumina din hol și intra tiptil în cameră. Nu voia să fie povară. Dar într-o zi, totul s-a schimbat.
— Mamă, trebuie să vorbim, i-a spus Sergiu, evitându-i privirea.
Ana a simțit un gol în stomac.
— Ce s-a întâmplat, dragul meu?
— Noi… vrem să fim singuri. Adică… să stăm doar noi doi. Tu meriți liniște, nu certuri.
A înțeles imediat. N-a întrebat nimic, doar a dat din cap. În noaptea aceea, a împachetat încet, ca să nu-i trezească. Și-a strâns pozele, cizmele, șalul. A doua zi, și-a luat geanta grea și a plecat spre autogară.
Sergiu i-a cumpărat un bilet „spre sat”, unde mai avea o rudă îndepărtată. A îmbrățișat-o în grabă și a plecat. Iar ea a rămas acolo, pe scaunul vechi, așteptând… dar nu știa ce.
În jur, lumea se grăbea, se lovea, se certa. Ana stătea nemișcată, privind cum se sting luminile una câte una. Autobuzul ei plecase de mult. Dar ea nu voia să plece nicăieri. Unde să se ducă? Acasă nu mai avea. Fata nu mai era. Băiatul avea viața lui.
Când un tânăr s-a apropiat și i-a întins o sticlă cu apă, Ana i-a zâmbit cu recunoștință.
— Mulțumesc, dragule, a spus încet. N-am mai băut de aseară.
— Doamnă, aveți unde merge? a întrebat el.
Ea a clătinat din cap.
Tânărul s-a dus, dar peste câteva minute s-a întors cu două femei de la un centru social. Au stat de vorbă cu Ana, au mângâiat-o pe mână și i-au spus că o pot duce undeva unde e cald, unde are un pat și oameni cu care să vorbească.
Pentru prima dată după mult timp, bătrâna a simțit o lacrimă caldă pe obraz. Poate nu totul e pierdut, și-a zis. Poate mai există bunătate.
S-a ridicat greu de pe scaun, și-a luat geanta și a privit pentru ultima dată autogara. În haosul acela, a simțit ceva ce nu mai simțise de mult – ușurare.
A ieșit afară, în aerul rece al dimineții. Soarele începea să răsară peste oraș. Și, pentru prima dată după moartea soțului, Ana Stănescu a simțit că mai are un rost. Poate mic, poate tăcut, dar un rost.
În timp ce microbuzul centrului social pornea încet, ea și-a făcut cruce și a șoptit:
— Mulțumesc, Doamne, că n-am rămas chiar singură pe lume.